La început a fost revoluție, ne-a admirat o lume întreagă. Mai apoi s-a vorbit de trădare, lovitură de stat, teroriști imaginari și victime reale. Începuse struțo-cămila. Nici așa, nici așa. Politic, din frica de a nu fi asimilat cu imaginea unui nou Ceaușescu, de lider absolut, Iliescu a creat un mișmaș: republica semiprezidențială. Nici cu securitate, nici fără ea, nici cu activiștii de partid, nici fără ei, nici comuniști, nici socialiști pe de-a întregul, nici cu rușii, nici fără ei. Sistemul mai îmbâcsit decât cea mai tulbure apă a permis ascensiunea unui personaj dubios precum Traian Băsescu, care a apucat frâiele puterii cu ambele mâini și a hăhăit cât, cum și cu cine a vrut, fără vreo opreliște legală sau morală. Nici stat de drept, nici vreo acuzație din „lumea civilizată” că nu l-am avea. Mai marii lumii i-au dat mână liberă, din interes.

Membri în Uniunea Europeană, am fost, însă, puși în ultima bancă, aceea în care ești dar nu ești în clasă, în spațiul euro și Schengen. Creația lui Iliescu și-a înlăturat de-a valma liderii și a uitat că era chemată să gestioneze țara ca forță politică credibilă și, mai ales, stabilă. Zisa forță politică și-a păstrat aerul de structură de tip mafiot, cu oameni simpluți în exprimare dar mari în ambiții, iar stabilitatea s-a dus pe Apa Sâmbetei.

În dimineața când trebuia să se vadă cu premierul Japoniei, aflat la noi într-o vizită crucială pentru interesele României, un neica nimeni din PSD ajuns prim-ministru dintr-o aiuritoare horă a erorilor, își dădea cu țâfnă demisia, anulând întâlnirea și dând naibii țară și interese, că așa dorea mușchiul domniei sale. Nici cu totul în UE, nici capabili de vreun gest semnificativ pe plan internațional… A propos, la București încă nu e clar cine gestionează politica externă: președintele, premierul sau ministrul de externe? Ah, struțo-cămila!…

Acum am votat, ca toți europenii din club, pentru Parlamentul European. Devenit insuportabil unei populații care a abandonat vechile obediențe pentru internet și dorința de a avea „o țară ca afară”, PSD-ul a pierdut masiv, părând că nu știe ce se petrece, cu excepția faptului că Acarul Păun a fost desemnat unanim liderul Liviu Dragnea (care e trimis și la pușcărie, într-un caz ridicol față de corupția reală din România). Cum generozitatea învingătorului nu există în politică, liberalii altoiți cu fostele slugi de casă ale lui Băsescu atacă acum frontal, cerând demisia guvernului, ca și președintele republicii, deși nu au nici unii nici altul vreun program de guvernare serios ori un lider credibil ca prim-ministru.

Toată lumea a uitat în România, pe 26 mai, că se votează pentru Europa, pentru Uniunea ei. Românii și-au spălat doar propriile rufe sub acest pretext, pierzându-se la periferia structurii continentale în care mai marii și mult mai bogații se pregătesc deja să se ia de gât pentru funcțiile de conducere. La Bruxelles vocile europarlamentarilor dâmbovițeni contează puțin spre deloc. A propos de bogăție: m-am întrebat mereu ce or fi căutând acolo politicieni ca de-alde Băsescu însuși, Falcă, Ponta, Plumb, Rareș Bogdan etc etc, o grămăjoară de preeminenți de Dâmbovița pentru care salariul de la UE, deși foarte mare, nu reprezintă sursa principală de venit.

Toți lasă vedetismul local pe o quasi-anonimitate la Bruxelles. Eu am numit fenomenul „Sindromul Gigi”, după prezența în hemiciclul european a drept-credinciosului patron de fotbal și de turme, multimilionarul George „Gigi” Becali, așezat acolo, cândva, exact ca măgarul între oi.

Noul Parlament European, zguduit bine de un val de conștiință a alegătorilor care au dat un semn clar că lucrurile nu mergeau prea bine în formulele îmbâcsite la Bruxelles, ori la Paris, Londra, Berlin, Roma sau Varșovia, va fi un teatru de luptă politică foarte agitat. Ceea ce ziaristul Cornel Nistorescu numea un „partid de intelligence și isterie”, marea surpriză a alegerilor românești, USR PLUS (nimeni nu știe exact cine sunt, dar mai toată lumea informată bănuiește că execută ordine precise, venite exact de acolo de unde nu ar trebui să vină ordine pentru un partid politic) s-ar putea simți ca peștele în apă în acest circ, în care sforile se trag din umbră. Ca și în cazul României însăși, membră de rangul doi în UE și NATO, acum se poartă libertatea noii ordini a noii lumi: aceea de a nu fi liber. Nici măcar să îți alegi stăpânii.

Lucian RISTEA