…Nu am să regret vreodată că am ajuns în AD 2020 decât doar că timpul a trecut peste noi și peste istoria noastră lăsând urme și răni adânci, ultimele de nevindecat, oricâte antidoturi s-ar inventa.

Cum de am ajuns într-o astfel de stare, numai ne închipuim fiindcă nu o să înțelegem. Pe vremuri, cât de departe sau cât de apropiate ne-ar fi acum, suportam cu greu crizele… De libertate, de exprimare, de democrație… și câte ne-or mai fi încercat norocul și credința în Dumnezeu! Ne aflam, așadar, cândva, într-un labirint înfrunzit, cum mărturisește un inegalabil poet aparținând literaturii minoritare din Voivodina, de unde nu se auzea, totuși, mugetul centaurului, ci ciripitul de păsări cântătoare, clipocitul apei de izvor, murmurul buzelor dulci ca fagurele de miere al limbii materne.

Ni se părea că ne aflăm în captivitate, izolați adică, și – acum – ne place să spunem că trăiam fiecare în lumea ficțională pe care fiecare, asemenea lui Dumnezeu, ne-o creasem, și parcă totul era frumos și curat ca o lacrimă căzută pe obrazul unui copil care încă mai crede că restul lumii poate începe cu tatăl și mama lui, vorbitori de limbă română, al căror țel în viață este să-și păstreze Ființa, cel puțin până când odrasla lor va porni să-și zidească propriul univers. Numai că soarta nu este cum și-o dorește omul, ci cum și-o face, da!, cum și-o face omul.

  Florian COPCEA

Articolul integral îl puteţi citi în numărul săptămânalului „Libertatea” din 16 mai 2020