În 1973, la Timișoara, studenții Universității discutau lejer despre rebeliunea lor culturală, despre portul pletelor ca formă de protest, despre muzica occidentală… Se fuma „Carpați fără”, deși găseai Kent la tutungerie, se bea coniac de Teremia, se putea bea și cafea la nisip în minuscula Ada Kaleh, în colț la „Bega mică”, se gândea mult și se vorbea adesea cu folos, prostia fiind recunoscută ca atare și condamnată în termeni fără echivoc de o generație cerebrală și profund ancorată în cultură. Tinerii marelui centru universitar duduiau, în general, de inteligență vie, ferindu-se de conformism și directivele partidului ca dracul de tămâie, orizonturile erau largi, cuvintele încă libere de corsetul sclifoselilor moralizatoare.

Unii mai și cântau. Nu era nimic neobișnuit să te întâlnești pe stradă cu „phoenicșii”, ei înșiși studenți la muzică, deși nu prea dădeau pe la școală… Așa s-a născut textul Micii țiganiade, melodia cântată, lălăită, fluierată sau știută pe de rost în următoarele decenii, fără niciun gând peiorativ, ba chiar cu nedisimulată, caldă simpatie. „Trec țigani prin colb/Colbul este orb/Orbul e un corb/ Giacardea”. Nu tu rectitudine politică și socială, ori etnică, nu tu Consiliu împotriva discriminării, nu tu ură de rasă, nici luptă de clasă… Andrei Ujică și Ștefan Foarță, doi boemi ai Facultății de litere, au scris textul așa cum au simțit. Și bine au simțit și făcut. „Ce mișto…”.

Au trecut, de atunci, aproape 50 de ani. Mâine, poimâine se coace o jumătate de secol. Dar, ce schimbare! Timișoara a ajuns fieful țigănimii care a cumpărat cele mai frumoase părți ale orașului, casă cu casă, stradă cu stradă. Capitala Banatului, cândva o mândrie imperială, a fost hăcuită ca un stârv lăsat la îndemâna necrofagilor. În zadar s-a spus și s-a scris, în zadar un prefect al județului a fost, el însuși, la un pas să ia bătaie într-una din casele luate cu japca, complicitățile vinovate ale mecanismelor și persoanelor oficiale, corupte temeinic, până la București, au îngropat totul în tăcere, sub munți de bani a căror proveniență nu a fost pusă niciodată serios în discuție.

Sumele uriașe aveau, pe lângă murdarele surse interne, și cea externă, exodul. Exodul în occidentul văzut ca un teren de vânătoare. Valuri de infracțiuni și infractori au construit României abulice un renume oribil printre statele vest-europene. Între timp, nu mai aveai voie, chipurile, să spui „țigan”, ci doar rrom, o formă fonetică ușor de confundat cu „român” pentru urechile needucate – și sunt destule! – din Apus. „Vai țigani, țigani/Gipsis și gitani”… Am importat de peste ocean, dintr-un loc cu care nu avem nimic comun istoricește, cu atât mai puțin rasismul, formula ipocrită a „corectitudinii politice”, de parcă nu am fi avut propriul nostru trecut, propria noastră cultură! Și lucrurile nu s-au oprit aici. Ceea ce părea un fenomen difuz s-a transformat în definiția însăși a crimei organizate, și încă bine organizate, dacă privim mai îndeaproape ceea ce opinia publică a fost nevoită să recunoască zilele astea drept „clanuri țigănești”. Și când te gândești că avem ditamai Direcția de specialitate a procuraturii, dedicată luptei împotriva acestui flagel... Ah, dar fosta ei șefă, o tinerică cu pletele în vânt, tocmai ce fuge de justiție prin țări străine, cu un mandat de arestare în spate. Asta spune multe despre ce și cum este draga noastră patrie, unde doar fraierii pică, dar șmecherii, ah, șmecherii rămân! „Țigănie rai/Rai care erai”…

S-a întâmplat ca doi țigani să se ia la bătaie în mijlocul unei partide de barbut și unul să moară, înjunghiat. Un șef de clan, un așa numit interlop (cuvânt presupus cult folosit excesiv de mass-media, care ascunde un munte de infracțiuni). În țara în care serviciile de informații – inclusiv al Internelor – sunt acuzate că supraveghează totul și știu tot ce mișcă, pare că a căzut un trăsnet din senin. Spectacolul, mediatic și al desfășurării de forțe pe teren, a fost grotesc. Tineri polițiști și jandarmi, dintre cei care sunt zilnic amenințați și umiliți de borfașii ce se știu imuni în fața unui sistem corupt, au fost puși să păzească o chermeză funebră a zisei lumi interlope, ca în stare de asediu. Statul român a oferit, cui nu credea până acum că e adevărat, imaginea eșecului rușinos în ceea ce ar trebui să fie controlul și limitarea fenomenului criminalității organizate.

În România oamenii se tem, se tem pentru că știu că nu sunt apărați. Nici morții din morminte nu mai au liniște, când obiceiuri inventate de clanurile puse pe chef aprind grătarele și înșiră sticlele de băutură printre cruci! Un purtător de cuvânt al poliției, evident încurcat de ceea ce trebuia să spună, a ținut să ne asigure că instituția sa e în slujba cetățeanului, pe care îl protejează, pe care îl apără. Patetic și deloc credibil. Ba chiar penibil, în fața realității cunoscute de toată lumea, dar ascunsă sub preșul subțire ale pretenției de țară membră a UE.

Aminteam, mai sus, de exodul țigănimii spre vest, întâmplat imediat după contorsionata și controversata noastră Revoluție. Pentru ei nu au existat nici vize, nici restricții. Acest cuvânt, exod, are și un înțeles mai puțin folosit și cunoscut: „Parte finală a unei tragedii grecești (care conține deznodământul și catastrofa), după care urmează ieșirea din scenă, în cortegiu, a actorilor”. Mutatis mutandis, stau și mă întreb, dacă nu cumva, în mintea dregătorilor ce au pus mâna pe țară, asta ni se pregătește: o ieșire din scenă, pe fondul deznodământului ce începe tot mai mult să semene a catastrofă. Exod spre ce, încotro? Spre Marea Țiganiadă, firește. Ce mișto!

                                                                                                                                                         Lucian RISTEA

                                                 Articolul îl puteți citi integral în săptămânalul ,,Libertatea” nr. 33 din 15 august 2020