Între noapte și dimineață, adică trezire, ori timpul e prea scurt de nu ne mai săturăm de întunericul în care parcă levităm, ori adevărata deșteptare mereu întârzie sau se pterece în altă parte, nu și la noi. Cum altfel să-mi explic de ce în țările cu o democrație discutabilă acea dezmeticire se pierde pe drumuri înfundate; generații la rând așteaptă să se facă lumină, lucrurile sunt pe de-a-ndoaselea, tuturor li se inoculează o perpetuă promisiune (se promit vremuri de aur, se promite un post, o funcție, toate pe timp limitat, condiționat, atât cât ar costa și cinstea și demnitatea vândută a celui fără de însușiri care acceptă compromisul). Faptele care se petrec sunt pline de nonsensuri.

De la o lume întreagă, nu de la politicienii care o conduc, se așteaptă să fie mai ascultătoare, mai înțeleaptă. Se acceptă ca o mână de politicieni să dirijeze nefast destinele câtorva milioane de oameni. E un nonsens al zilelor noastre. Oare nu e mai simplu ca cele câteva milioane să înlăture o mână de politicieni? Grecii antici erau mai deștepți: n-au bătut în cratițe, n-au suflat în vuvuzele, fluierițe din plastic, tinichea sau os de broască țestoasă, nu s-au cățărat prin balcoane în noapte, au inventat democrația și „ostracismul” – sistemul de autoapărare a instituţiilor democratice prin care cineva socotit o primejdie pentru stat a fost condamnat la exil pentru zece ani. Însă, noi nu suntem Grecia antică.

Toate cele care se petrec, rătăcite într-o lume a absurdului, sunt posibile doar în întunericul mediatic. „Somnul rațiunii naște monștri”. Orele unei dimineți întârziate sunt aproape contopite cu amiaza. Chiar dacă știm că în față avem o întreagă zi să ne deșteptăm din coșmarul de noapte, nu suntem în stare să o facem. Până la amiază omului manipulat îi e deja impus compromisul, iar a doua zi se trezește mai obosit decât ce s-a culcat. E o măreție a nonsensului și dezechilibrului.

Încercăm marea cu degetul. Dar până când să suferim de nerușinarea altora? Ce fel de oameni am fi dacă n-am stărui spre o lume mai bună? O lume în care și libertățile presei reflecte libertatea societății ca întreg. O lume în care presa să nu mai fie sugrumată precum câinele hoinar. Săptămâna trecută s-a marcat, timid, Ziua Mondială a Libertății Presei și nu e de prisos să consemnăm că în raportul anual privind libertatea presei, publicat de Reporteri fără Frontiere, organizație care apără drepturile ziariștilor, Serbia e în scădere cu trei locuri, situându-se pe locul 93 din totalul de 180 de țări.

Din anul 2016 Serbia pe această listă a coborât cu 34 de locuri. Azi e cu un loc în fața Guineei-Bissau (un stat în Africa de Vest). România se află pe locul 48, iar Norvegia pe locul întâi privind libertatea presei. Doar în țara în care presa e liberă cetățenii sunt oameni liberi. Statele în care jurnaliștii sunt persecutați, cenzurați, își pierd pâinea, în care jurnaliștii devin incomozi pentru că indică asupra abaterilor/faptelor despre care alții nu vor să se audă, sunt state autoritare în se care blochează jurnalismul independent.

Trăim într-o lume în care există mai multe unități de măsură pentru a măsura democrația. Tot un nonsens! Pe de altă parte, unii consideră că viitorul nu aparţine globaliştilor, ci patrioţilor, naţiunilor suverane şi independente care-şi protejează cetăţenii, dar cum să-i protejeze când niciodată nu i-au protejat?! Sunt atâtea state pentru care propriii cetățeni nu au fost și nu sunt decât mase de manevră care trebuiau să servească unei cauze pe care niciodată n-au înțeles-o. Trăim într-o Europă dezbinată în unitatea ei. Azi, 9 mai, marcăm Ziua Europei.

Sărbătorim pacea și unitatea în Europa, aproape scindată între globalism și statul suveran, atât de unită încât în fața pandemiei de coronavirus fiecare stat UE și-a închis frontierele, iar spațiul Schengen a devenit o idee bizară. La mulți ani, Europa! Încă ne vei mai aștepta! La mulți ani, presă liberă! Încă îți mai aștepți libertatea! Noi suntem pe aproape, între întuneric și dimineața întârziată.

Nicu CIOBANU

Editorial publicat în numărul 19 din 9 mai 2020