Merită să trăim viaţa pecetluită de gândul la lucrurile care ar fi putut să fie, dar nu au fost? Între putinţa şi neputinţa de a ne ţine sub control destinul, de câte ori nu am dat de ziduri de nepătruns? – sunt întrebările pe care le pune scriitoarea Mărioara Stojanović la apariția noului roman ,,Casa de nisip”.

,,Casa de nisip” este un roman plin de mesaje. La latitudinea cititorului este să le înțeleagă și să le interpreteze. Totuși, care este principalul mesaj pe care ați dorit să îl transmiteți?

Subiectul romanului este axat pe lupta între ceea ce ne dorim şi ceea ce se petrece în realitate. Adevărul este că lucrurile se petrec în unicul mod posibil şi că nimic nu poate fi decât aşa cum este. Dacă ar exista chiar şi cea mai mică posibilitate ca ele să o ia pe un alt făgaş, s-ar întâmpla aceasta. Dar, nu există. Ceea ce nu s-a întâmplat nici nu putea să se întâmple. Viaţa, la rândul ei, care este întotdeauna bineintenţionată, măsurându-le şi punându-le toate cap la cap, ne croieşte calea spre împliniri sau refuzuri, perle sau lacrimi, care ne entuziasmează sau ne exasperează. Între aceste două extreme pulsează viaţa de fiecare zi, aşa cum este ea, în care avem parte de lucruri obişnuite, câteodată chiar plictisitoare, iar greşeala noatră este dacă printre aceastea nu le vedem pe cele de care să ne bucurăm. Amintirile ne sunt de importanţă vitală. De asemenea, şi modul în care timpul ne modelează percepţia. Din cerneala amintirilor trebuie să ne alegem cu experienţa care să ne uşureze conduita şi mersul înainte fără ca ele să ne umbrească farmecul zilei de azi, să ne fure prezentul. Amintirile nu trebuie să ne facă prizonieri ai trecutului. Trebuie neapărat să ne eliberăm de cercul vicios al dilemelor „cum este” şi „cum putea să fie”. Merită oare să trăim viaţa pecetluită de gândul la lucrurile care ar fi putut să fie, dar nu au fost?

Dat fiindcă activitatea romanului se desfăşoară pe două planuri, unul legat de viaţa personală a eroului principal, Victor Bogdan, şi altul, legat de cercul intelectual al comunităţii noastre minoritare, căreia îi aparţine, din cel de-al doilea aş menţiona încă un mesaj. Anume, nu întotdeauna cunoştinţele şi perfecţionarea necontenită sunt valorile care ne deschid drumul spre vârf, iar în frământările timpului caracterizate de lupta noastră aprigă de opinii totul ar avea rost dacă nu am depăşi limita până la care este posibilă cristalizarea adevăratelor valori şi nu încolţirea acestora. Suntem înclinaţi să ne dezavuăm unii altora meritele după principil dacă-mi înjosesc adversarul par eu mai valoros. Deseori se întâmplă ca să ne dăm lovituri după care cu greu ne putem îndrepta. Mesajul clar este că nimeni nu ne poate cauza atâta rău cât ne putem noi nouă cauza fără nici un pardon.

Posibilitatea de a alege a personajelor se năruie în momentul în care ele se intersectează cu planurile și destinele altora. Mai credeți în reala posibilitate a omului să aleagă?

Da, cred în posibilitatea omului de a alege. Noi nu suntem simpli statişti, ci prin tot ceea ce dorim şi ce facem contribuim la ceea ce ni se întâmplă. Chiar şi tăcerea este un mod de a alege. Cum ar arăta viața și ce rost ar avea fără posibilitatea de a alege? Dar, aceasta este totuşi limitată. Alegem cât ne îngăduie soarta. Între putinţa şi neputinţa de a ne ţine sub control destinul, de câte ori nu am dat de ziduri de nepătruns? În astfel de cazuri nu ne rămâne altceva decât să revenim la începuturi, chiar și acolo de unde am pornit cu mari speranțe în reușită și fericire. Începuturile, oricât de grele ar fi ele, sunt întotdeauna o posibilitate de a alege. Dacă nu punem ţelul deasupra mijloacelor, ele pot fi pure şi inocente. Mersul pe căile alese ne duce în ispită, dar pe acestea putem avansa simțind din plin gustul vieții cu împliniri, dar și cu eșecuri, după care nimic nu mai poate fi cum a fost.

În roman scrieți despre ,,microspațiul minoritar elitist” de la sfârșitul secolului al XX-lea. Cum arată el astăzi?

Despre „elită“ putem discuta doar condiţionat, între ghilimele, fără a intra în definiţia şi dilemele referitoare la existenţa acesteia. La ora actuală, microspaţiul nostru minoritar „elitist“ îl văd nu cu mult diferit de cel pe care l-am cunoscut mai de aoproape pe vremuri. Este doar mai restrâns şi mai lipsit de scânteie tinereşti. Puţinii creatori cu nume de ecou, la ora actuală, îmi par nişte eroi care au cam obosit.

Marina ANCAIȚAN

Interviul integral îl puteți citi în săptămânalul ,,Libertatea” din 12 ianuarie 2019.