Mihai Eminescu
Titatul culturii româneşti şi al celei european a murit doar 39 de ani, iar opera şi-o făurise până la 33. Sigilat de destin, cu o operă în care criticii literari au găsit un profund substrat biografic, a devenit Poetul Naţional, atingând universalitatea. Pentru toate aceste aspecte (dar nu numai pentru atât), data de 15 ianuarie, zi în care, în anul 1850, se năştea Mihai Eminescu, este Ziua Culturii Naţionale.

Născut într-un moment de refacere naţională, după revoluţia din 1848, la Botoşani şi crescut în satul Ipoteşti, Mihai Eminescu avea să devină poet, prozator, eseist şi publicist, un reper fundamental în literatura şi cultura română ca întreg – un geniu. A fost un om al timpului său, care s-a implicat în activităţile instituţionale şi administrative, angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti, revizor şcolar, director al Bibliotecii Centrale din Iaşi.

Eminescu a făcut şcoala cu întreruperi, dorind să înveţe şi să vadă cât mai multe. A străbătut vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina cu o trupă de teatru, în calitate de sufleor şi copist.

A studiat în străinătate şi a fost implicat în activitatea ,,Junimii”, ca susţinător al ideii conservatoare promovate de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. A lucrat ca jurnalist la ,,Timpul”, a scris pe un ton dur, urmărind îndepărtarea cusururilor care afectau societatea şi politica.

Casa memorială Eminescu

În ceea ce-i priveşte opera, Eminescu a fost atras de concepţiile filosofului german Artur Schopenhauer şi filosofia indiană. A scris elegii, poezii de dragoste, poezii patriotice şi istorice. ,,Scrisoarea a III-a” şi ,,Epogonii” sunt şi astăzi dovezi că Eminescu îşi dorea revenirea politicii, societăţii şi culturii româneşti la valorile trecutului care au ajutat poporul român să înfrunte istoria.

În timpul vieţii i-a apărut un singur volum. Restul (povestiri, proză, nuvele, eseuri, publicistică şi scrisori) au fost publicate ulterior.

Demonii lui Eminescu

După vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. În anul 1883, sănătatea mentală a lui Eminescu a început să se degradeze, el dând semne de rătăcire. Diagnosticul care i s-a stabilit a fost ,,psihoză maniaco-depresivă”. Bunul său prieten, Ion Creangă, a văzut cum poetul a pus pe o măsuţă un revolver, de teamă să nu-l ucidă cineva. Eminescu locuia la Slavici, iar acolo la cuprins nebunia. Se credea călugăr şi binecuvânta pe toată lumea. Mihai Eminescu a fost internat la sanatoriu, iar în noiembrie a fost adus la Viena, pentru a primi îngrijire. Reîntors în ţară, s-a stabilit la Iaşi. Deşi prietenii îi ofereau ajutor, Emienscu devenise avar dintr-o frică de viitor. În această perioadă, suplinea ore la şcoala Comercială. Ulterior a devenit sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală. Funcţiona şi la serviciul de înregistrare, îndeplinind şi unele mărunte sarcini birocratice.

VERONICA MICLE

Boala a recidivat, iar în 1886 Eminescu a fost internat la ospiciu lângă Mănăstirea Neamţului, de unde a ieşit ameliorat în 1887. A plecat la sora sa Harieta, care locuia la Botoşani. În 1887 a fost dus la băile Hall din Austria, iar în 1885 a fost duse la Liman, lângă Odessa. În 1888, Veronica Micle, poetă şi marea iubire a lui Eminescu, l-a luat la Bucureşti. Acolo, Eminescu s-a purtat o vreme normal, scriind şi lăsându-se să patroneze revista ,,Fântâna Blanduziei”. În primăvara lui 1889, a fost internat din nou, slăbit de tumultul intelectual şi de erizipel (o boală a pielii), de care, de altfel, s-a vindecat, dar care i s-a iscat pe faţă din cauza netratării corespunzătoare a zgârieturii pe care o căpătase. Eminescu a primit diagnosticul eronat de sifilis şi a urmat un tratament cu mercur, standard la vremea respectivă. Din cauza administrării de lungă durată a mercurului, starea de sănătate i s-a agravat.

Pe data de 15 iunie 1889, Eminescu a murit, în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse. Două zile mai târziu, sicriul său a fost condus pe ultimul drum la cimitirul Bellu din Bucureşti. La căpătâiul mormântului, i-a fost sădit un tei. În ,,Viaţa lui Eminescu”, carte apărut în anul 1932, G.Călinescu scria: ,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

Marina ANCAIȚAN

Articolul integral îl putei citi în numărul din 12 ianuarie 2019