MARIA PĂUȚA GAȘPĂR

(1937 – 2019)

Încercarea de a reconstrui și evoca viața unei persoane atât de plăpânde, cinstite, credincioase îngreunează faptul că am pierdut-o pe neașteptate.

Mia, Maria Păuța Gașpăr, născută la Coștei în familia Borconi, purta în suflet acest sat ,,ce poartă în nume gingașe flori de tei” în care de câte ori putea revenea să-i fie aproape ,,de sânul blând, cu pas lin să nu tulbure nici pacea din morminte” – a spus draga noastră Mia, într-o poezie.

Prin anii `50 din acest sat au plecat mulți copii să se școlarizeze la Vârșeț. Aici se afla și Mia,  înscrisă la  Liceu. Îl termină și studiază apoi la Zrenianin, la Școala Superioară de Pedagogie. Ocupă postul de profesor în satul natal și îl deține până la pensie.

Azi, ne-am reunit să o plângem și să o petrecem pe drumul veșniciei pe această persoană completă, soție credincioasă, mamă ideală, bunică blândă, soră duioasă, mătușă, cumnată, verișoară, vecină, colegă, prietenă, educatoare a multor generații de elevi.

Acolo unde te duci, dragă Mio, te va aștepta îmbrățișarea duioasă a mamei pe care ai pierdut-o în fragedă copilărie, a tatălui, a bunicilor care cu dragoste și jertfe v-au crescut pe tine și pe sora ta Ieia în așa fel încât să fiți demne de numele familiei Borconi.

Dragă Mio, calea vieții nu a fost presărată numai cu flori. A fost  plină de neajunsuri, griji, greutăți, dar pe toate le-ai înfruntat cu demnitate de om. Azi, cei reuniți aici: soțul Sima, fiica Ana, fiul Marin, nepoții, ginerele, nora, sora, verișoarele, numeroasele rude, prietenii și vecinii cu profundă durere și o lacrimă fierbinte îți dăm ultimul salut.

Nu ai visat la eternitate. Ai fost conștientă că drumul vieții e un adânc necunoscut și că omul e doar un călător ca și norul, ca și ceața ce piere în vânt. Știu și cred că-ți este greu că l-ai lăsat pe Sima, soțul, prietenul cel mai credincios, călăuza vieții tale și la bine și la rău. Trebuie  să fii mândră de copiii tăi Ana și Marin, care au devenit stăpâni pe viețile lor, oameni harnici, cinstiți, apreciați, care-și ridică familiile lor. Ai lăsat pe devotata și iubitoarea soră Ieia să te plângă cu lacrimi fierbinți.

Ai iubit frumosul, cuvântul scris care era cea mai mare pasiune a ta. Te văd și te aud cum îmi citeai ceea ce ai scris. Ai trezit în cititor dragostea pentru trecut, pentru adevăr, griji, suferințe, iubiri. Prin cărțile publicate ai dovedit că vei trăi prin ele și că slova scrisă e vie, trăiește.

Ai iubit natura, ai vorbit cu atâta dragoste dar și cu regret că nu mai poți lucra în grădina din Iablanca. Mulțumită că ai fost alături de soț, copii și nepoți, ai petrecut zile frumoase acolo, în mijlocul naturii. Mio, dragă, ai știut că nimic nu-i mai scurt, dar nici mai lung, mai veșnic sau trecător, mai dulce sau mai amar ca viața. Ai trăit-o așa cum e dată de la Dumnezeu, păstrându-ți curajul de om până la sfârșit.

Când sunetul clopotelor bisericii din Coștei în limba lor te vor plânge cu glas tânguitor și când țărâna cade pe sicriu, ne vom da  seama că acea pe care am cunoscut-o, am iubit-o și am respectat-o nu poate muri și că valul timpului nu o va șterge din amintire.

Ce poate lua un om cu sine pe ultimul drum decât un ultim salut? ,,Oricât de amărâți să fim / nu-i bine să ne dezlipim / de cel ce viețile le-a dat, / o fi viața clin răbdat / dar una știm / ea ni s-a dat ca s-o trăim / și rând pe rând ne ducem toți.” Aceste sunt versurile poetului Coșbuc pe care draga mea prietenă de-atâtea ori le-a recitat.

Cu respect și dragoste, dragă Mio.

Fie-ți țărâna ușoară și memoria binecuvântată!

Prof. Maria Balei