românii
Am preferat să pun în capul acestor comentarii acest proverb românesc imediat ce am citit pe un website declarația unui lider român din Timoc hotărât, și bine ar fi, să câștige un scaun de deputat în Parlamentul Republican.

Cum am și lăsat să se înțeleagă, sunt de acord că românii din Serbia de nord-est au nevoie de un reprezentat în înaltul for democratic al țării, dar mă întreb…care români? Nu discut șansa potențialului parlamentar, dar mă îngrijorează pe undeva lipsa acută de… realitate sesizată în declarația menționată. El ne sugerează că nu prea ar avea sorți de izbândă, ce păcat, din lipsă de surse financiare. Să fie această mărturisire  motivația subtilă a unui eventual eșec? Este posibil, mai ales că participă pe lista unei alianțe politice și nu a partidului românesc din care cu onor face parte.

Nu vom analiza posibilitățile acestui lider-intelectual de a accede într-o ierarhie pe care și-o doresc foarte mulți. În schimb vom pune sub lupă câteva considerente care, judecând la rece, mă determină să nu cred că puținii români din Timoc, Morava, Homolie și sudul-Dunării ar fi puși în împrejurarea să câștige ceva. Iluzii, da!

Cum se știe, românii din Serbia sunt dezbinați și auto-deznaționalizați, deci este puțin probabil că acest curajos candidat va obține sufragile necesare, motiv pentru care mă gândesc cu insistență la resortul care a pus în mișcare decizia sa pe care, o spun cu convingere, o aplaud. Evident că minoritatea românească din această parte a Serbiei parcurge un fenomen greu de explicat. Vorbitorii de limba română s-au culcat, în urmă cu câțiva ani, români/rumâni și s-au trezit vlasi/vlahi. Ce au făcut partizanii ideii de românism din entitățile culturale și politice din acest spațiu multilingvistic, chipurile, românești?

Florian COPCEA

Articolul integral îl puteți citi în numărul 15 din 11 aprilie 2020