Dor de satul natal…
În ediția de săptămâna aceasta ne-am propus să prezentăm o poveste despre curaj, ambiție și, nu în ultimul rând, despre puterea miraculoasă a dragostei.
Prin labirintul cuvintelor ne va conduce Gheorghina Novac, poetă, pictoriță și scriitoare despre a cărei viață se pot scrie romane.
În fragedă copilărie Gheorghina s-a stabilit cu familia în Elveția, dar a rămas cu dorul de Coșteiul ei drag. Nu va uita copilăria frumoasă petrecută aici, primii ani de școală, colegii, prietenii, vecinii pe care i-a „împachetat” într-un colțișor de suflet și cărora le dă dreptul la viața atunci când o cuprinde nostalgia și se lasă purtată de amintiri.
Cu emoție și sinceritate, Gheorghina se întoarce în copilărie. Povestea se scrie de la sine: „Îmi amintesc de parcă a fost ieri, deși au trecut cinci decenii. Mama mea, căutând un trai mai bun, a plecat în Elveția. A fost 20 aprilie 1969. S-a stabilit acolo, iar după un an a plecat și tata. În preajma Crăciunului, la 17 decembrie 1971, mi-am luat și eu rămas bun de la satul natal.
Ziua de 3 ianuarie a anului 1972 a fost foarte importantă pentru mine. M-am înscris la școala de limbă germană. Trebuia să învăț foarte mult. Mi-a fost greu și adesea am plâns. Am crezut că niciodată nu voi învăța germana, dar iată că peste ani am scris volumul de debut în această limbă. Norocul meu a fost că am avut o învățătoare bună, o italiancă. M-a învățat mai întâi limba ei maternă și apoi limba germană.
Am terminat școala generală până la clasa a IX-a, iar ulterior am absolvit școala de comerț. M-am angajat la o întreprindere. Am lucrat pe post de dactilograf la rețeaua de distribuire a cărților în întreaga țară”, mărturisește Gheorghina.
Poveste despre curaj, ambiție și dragoste
La doar 17 ani Gheorghina a întâlnit marea sa dragostea. Era elvețian. S-au distrat trei ani. „Destinul s-a jucat cu noi! Într-o seară de sâmbătă am mers împreună la o petrecere organizată de minoritatea sârbă din Elveția. Un valah s-a îndrăgostit de mine și nu mai puteam să scap de el. Nu m-a interesat, pentru că eu aveam alături sufletul pereche, însă după câteva zile a venit cu părinții săi la familia mea să mă ceară în căsătorie. I-am întrebat cum e posibil așa ceva pentru că aveam deja prieten. Am ieșit din casă, dar părinții și sora mea m-au logodit fără să știu. Au insistat să mă căsătoresc cu valahul pentru că era din părțile noastre. Eram tristă, singură într-o țară străină. Nu puteam să mă opun. Am pus punct relației mele cu elvețianul și am făcut după placul părinților. M-am căsătorit și la 23 de ani am devenit mamă.
O ador pe Tanja care mi-a dăruit trei nepoței adorabili. Ea a fost singura rază de lumină în viața mea.
O căsnicie care nu este întemeiată pe dragoste este sortită eșecului. Din cauza neînțelegilor pe care le avusem cu soțul am divorțat după șase ani și m-am mutat cu fetița mea într-o locuință. Am trăit liniștite.
După un an am venit la concediu în Serbia. Părinții mei au cumpărat o casă în fază de reconstrucție pe strada Branka Radičevića din Vârșeț. Astfel l-am cunoscut pe cel care avea să îmi devină soț. El a insistat să ne căsătorim, însă eu am refuzat. Voiam să vină la mine în Elveția, să ne cunoaștem mai bine.
Nici în cea de-a doua căsnicie nu am fost fericită. Am trăit împreună nouă ani. Mi-au rămas două comori, băieții Dejan și Nenad.
Între timp m-am perfecționat pe plan profesional. Am început să lucrez la spital pe post de infirmieră. În anul 1990 m-am specializat în medicina naturistă. Mi-am dorit să deschid un cabinet particular, dar am trecut prin multe dificultăți după divorț și am renunțat la acest gând.
M-am angajat la spitalul din Schaffhausen și mi-am crescut singură copiii. Nu a fost ușor, dar cu credința în Dumnezeu am reușit să îi scot pe drumul cel bun. Dragoste adevărată, sinceră am găsit doar la copiii mei.
În anul 2000 m-am mutat la Basel și am început să trăiesc doar pentru odraslele mele.
Nepoții și pasiunile dau ritm și farmec vieții
Denis STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 46 din 14 noiembrie 2020
