Mo Yan, autorul romanului ,,Obosit de viață, obosit de moarte”

Citesc și recitesc romanul lui Mo Yan, „Obosit de viață, obosit de moarte”. Dincolo de titlul revelație, care te pune pe gânduri fără să bagi de seamă, textul e o trimitere strigată cu disperare la prezentul românesc. Romanul cunoscutului autor chinez – da, există viață și dincolo de tiparele globalizării anglofone! – e povestea imaginată cu tâlc a unui țăran înstărit, ucis în timpul reformei agrare inițiate de Mao în China comunistă. Mutatis mutandis, ce-ați zice să vorbim de o victimă a revoluției – cu r mic! – iscate din Revolta – cu R mare! – din decembrie 1989? (Revoltă a fost la Timișoara, apoi la București, apoi în vreo două-trei locuri din țară, până a căzut Ceaușescu, restul achiesând – mișto verb, nu?! – la numita revoluție și beneficiile ei post-factum, după tupeu și buget). Țăranul chinez născut și apoi ucis de imaginația scriitorului a fost re-admis în viață de un imaginar stăpân al vieții de apoi exasperat de strigătele de indignare ale unui osândit fără vină, însă cu condiția unor reîncarnări succesive. Eroii din 1989, tot fără vină, nu au mai fost admiși printre noi în nicio formă, deși ar fi meritat-o, măcar pentru a protesta în fața deturnării ignobile a idealurilor lor. Ximen Nao, eroul romanului lui Mo Yan, a trebuit să fie pe rând măgar, apoi bou, porc, câine și maimuță, zeci de ani de-a rândul, doar pentru a avea șansa de a redeveni om. Cam ca noi, care ne-am trezit prăbușiți la condiția animalelor de povară – sau de ocară, după unii – cu gândul că într-o zi, cândva, în viitor, vom fi din nou noi înșine, oameni simpli ai unei lumi cu reguli simple, în care respectul și buna cuviință ne-ar permite un loc sub soare fără teama de a fi reduși la condiția unor biete dobitoace. Nota bene: în China, animalele sunt înzestrate cu mai multă minte și caracter decât mulți bipezi, dar cultura chineză e nu doar aparte, ci și departe… Revenind, eroii unui mare moment al istoriei României moderne au fost scufundați într-un univers imaginar al uitării vinovate, un univers pornit de marele Big Bang al ordinii neoliberale de import. Restul, cei reduși la condiția de martori ai devenirii țării încăpute pe mâna tuturor plagiatorilor de ocazie, ba ai capitalismului, ba ai democrației, am rămas bombănind, unii, votând, alții, zgomotoși în limitele oalei noastre naționale, în care o ciorbă de potroace cam trecută și fără gust fierbe clocotit ori se încheagă de neputință, după cum anul e electoral, ori ba.

Ximen Nao, țăranul imaginat de Mo Yan (are omul ăsta, laureat al Nobelui pentru Literatură în 2012, un roman care se cheamă „Țâțe mari și șolduri late”, un titlu ca o strigare la luptă pentru balcanici…) parcurge vreo jumătate de secol alături de familia sa, în ținutul său natal, trecând prin transformări ample, în care tragismul se împletește cu hilarul într-un soi de coș de nuiele din care viața apare ca o trufanda stranie, abia culeasă dintr-un imens arbore atemporal, universal. Cu alte cuvinte, oameni suntem cu toții, supuși greșelilor și revelațiilor omenești, binelui și răului deopotrivă, tributari doar timpului ce ne dă măsura și conștiința sfârșitului ca valoare supremă. Ori ignorată cu totul…

Vă veți întreba, pe bună dreptate, „ce vrea să zică autorul acestor rânduri cu gândurile lui despre un personaj romanesc chinez transpus în viața unui român al anului de grație 2019?”. E simplu: reîncarnat, în ultimii 30 de ani, în diverse formule impuse de traiul într-o țară din ce în ce mai mică semantic, cum e a mea, asist acum, din nou, la cursa electorală pentru postul de Președinte al României. Nu mă mai simt, prin empatie cu votanții și candidații, nici măgar, nici bou, nici porc, nici maimuță, nici câine. Mă simt doar… obosit de mine însumi, identificat fiind, deja, în toate aceste ipostaze. Ironie supremă: Mo Yan e numele de autor al unui fiu de țărani chinezi (îl cheamă Guan Moye, de fapt) care, în traducere, înseamnă „nu vorbi!”. Bun sfat, pentru că, așa cum am mai scris-o, numele câștigătorului din România a fost stabilit deja.

Lucian RISTEA