75 DE ANI DE PRESĂ SCRISĂ ROMÂNEASCĂ

Ziarul a fost și a rămas oglinda unei comunități, o memorie istorică a unor perioade. Cel mai longeviv ziar românesc din Serbia și instituția la care se editează – ambele purtând cel mai reprezentativ nume ,,Libertatea” – sărbătoresc anul acesta șapte decenii și jumătate. Atât jurnaliștii, cât și cei din conducerea Casei, în toți acești ani au ținut cont de moralitate, sacrificiu și demnitate, imparțialitate, de asumarea unor idei cu impact benefic sau respingerea celor cu impact devastator pentru comunitate. Cei din prima linie au fost mereu directorii Casei ,,Libertatea” , care au luptat poate și cel mai mult pentru a o păstra în toți acești ani. I-am provocat să ne destăinuie măcar o parte din cele trăite, iar provoarea a fost acceptată.

Jurnalismul românesc în continuu luptă pentru a avea o presă liberă, să ofere credibilitate publicului său. Cât de mare este astăzi greutatea cuvântului scris, rostit, presa fiind dispersată în foarte multe medii de informare în masă, care de multe ori și dezinformează?

Florin Ursulescu: Într-adevăr, una dintre cele mai importante sarcini ale jurnalismului este ca el să fie liber, obiectiv și să informeze cititorii în momentul oportun. Dar, acum mass-media este foarte dispersată și anevoie se poate ajunge la o opinie publică care să exprime adevărata situație în care se află societatea. Tocmai din cauza opiniilor, de multe ori diametral opuse, nu se prea poate avea încredere în cuvântul scris sau rostit ș nu sunt rare dezinformările care duc în eroare cititorii, ascultătorii și telespectatorii.

Florin Ursulescu (director al C.P.E. ,,Libertatea” în perioada 1983-1989)

Slavco Almăjan: Este bine cunoscut faptul că libertatea presei ține de drepturile fundamentale ale omului contemporan. Orice om are dreptul să-și exprime gândurile în mod liber, în felurite moduri: unii se exprimă prin scris, prin intermediul presei, alții prin imagini, pe micul ecran, etc. Desigur, cuvântul și-n continuare conține energie, are greutate, cum ați spus dumneavoastră. Dar, astăzi trăim cu un fenomen absolut nou: asistăm la un război informațional, care ne depersonalizează, care falsifică adevărul, ne duce spre drumuri lăturalnice.

Mărioara Stojanović: În jurnalistică, adevărul, realitatea și faptele sunt cele care contează. Cuvântul este o armă puternică. O dată rostit, nu-l mai putem da îndărăt. Urmează doar confruntarea cu efectele lui, care profileză gândurile și conduita, pot fi dorite sau nedorite, încântă sau exasperează, atrag sau resping, mângâie sau lovesc, ridică sau doboară… La ora actuală, greutatea cuvântului scris la noi lasă de dorit ca niciodată până acum. Adversarii din șanțuri opuse își adresează reciproc cuvinte ucigătoare, scufundându-ne în ofense și neadevăr. Cel mai tragic este că în lupta după poziții și favoruri nu este cruțat nimeni, până nici copiii. De regulă, noi, apartenenții comunităților minoritare, cei din presă, cu adevărul nostru, suntem la margine, iar când se avântă valul care șterge tot ce-i stă în față, devenim pagubă colaterală. Din păcate, și singuri știm să ne dăm din plin randamentul ca totul să fie așa cum este.

Nicu Ciobanu: Toate au un sens. Și cele care dezinformează au sensul lor, locul lor, menirea lor, precum și cele care au menirea să informeze obiectiv. Depinde pe care le acceptăm. Cuvântul scris dintotdeauna a vut un rol deosebit în viața omului. La început de toate a fost Cuvântul, el va fi și la final. Din păcate, din cauza cuvântului scris, rostit, atât în trecut, cât și azi, lumea a avut de suferit. Într-o lume necivilizată, riscul de a suferi din cauza cuvântului scris sau rostit este cu mult mai mare. Bineînțeles că e o nedreptate crasă. Libertatea de exprimare nu are alternative. Doar ziaristul care gândește liber, este cu adevărat liber.

Când ați preluat postul de director al C.P.E. ,,Libertatea”, care era peisajul? Care parte din instituție avea nevoie cel mai mult de abilitățile dvs.?

Florin Ursulescu: Când am preluat funcția de director, pe lângă cea de redactor-șef al săptămânalului Libertatea”, situația era destul de nefavorabilă. Având în vedere faptul că în acea perioadă îndeplineam ambele funcții, mă angajam deopotrivă și la ziar și mă preocupau problemele Casei. În primul rând, trebuiau create condiții optime pentru munca ziariștilor și a restului personalului (interiorul, introducerea încălzirii centrale, amenajarea fațadei, etc). În anul 1984 a început acțiunea extraordinară de mutare, la insistența fondatorului (Uniunea Socialistă a Poporului Muncitor din Voivodina), a C.P.E. Libertatea” la Novi Sad, bineînțeles în etape. Între timp, din cauza volumului foarte mare de muncă, a fost înființat și serviciul de traducători (5 traducători și un lector). Mutarea la Novi Sad (aproximativ o pătrime din colectiv) s-a realizat la sfârșitul anului 1987. În perioada când am fost director s-a rezolvat problema locuințelor (47 la număr), rămânând să se rezolve încă două. În 1988, în țară au avut loc mari frământări politice, de asemenea și la Libertatea”. Drept urmare, din motive politice, am fost obligat să-mi prezint demisia.

Slavco Almăjan: Peisajul era unul deformat, degradant, în sensul că eram puși la pământ: nu era hârtie, ziarul era limitat ca spațiu, starea financiară se asemăna cu un buzunar rupt, fără fund. Era o nebunie totală. Numai datorită unor oameni de mare generozitate, Casa „Libertatea” nu a fost pusă la „aparatul respirator.” Practic, Casa a revitalizat-o Mărioara Stojanović, și acest lucru trebuie spus. Eu eram director interimar, adică am exerciat această funcție provizoriu. Ambiția mea nu era să fiu director. Pe mine m-a interesat în exclusivitate Editura. În perioada aceea încă mai credeam că adevărul se ascunde în cărți. Ce eroare!

Slavco Almăjan (director al C.P.E. ,,Libertatea” în 1993)

Mărioara Stojanović: Anii nouăzeci sunt caracterizați de sancțiuni, inflație, criză, război, mobilizări, destrămarea țării, bombardamente, victime, incertitudine… Când am preluat postul de director al C.P.E. ,,Libertatea”, mai precis, la începutul anului 1993, toate publicațiile noastre au fost, practic, stinse. Bineînțeles că în focarul atenției îmi era ziarul ,,Libertatea”, publicația noastră de bază, după care am început să măsurăm durata Casei. Ziarul a încetat să apară, iar fără el nu mai exista nici Casa.

Spre marea noastră fericire, în perioada aceea ne-am bucurat de o mare unitate a românilor din spațiile în care trăim și de sprijinul mai multor oameni de bună credință. Printre aceștia merită să amintesc numele domnului Ion Bălan, om de afaceri din Belgrad, originar din Coștei, care timp de câteva luni a finanțat apariția ziarului Libertatea”, iar apoi a făcut investiții serioase în primele noastre calculatoare și în imprimantă, ceea ce ne-a facilitat pregătirea tehnică a publicațiilor și modernizarea procesului de muncă. Ne-am bucurat și de sprijinul concret al Comunei Vârșeț, dar și al Guvernului României, care ne-a donat contigente importante de hârtie și a finanțat o perioadă cheltuielile de tipar ale Bucuriei Copiilor” și ale revistei „Tribuna Tineretului”. Situația era mai dificilă când este vorba de Editura „Libertatea” și revista „Lumina”, pentru finanțarea cărora am găsit soluții mai târziu. Am reușit să le păstrăm locul binemeritat în focarul creației românești de la noi.

Când mă gândesc la acea perioadă, nu-mi vine să cred de cât curaj și de câtă energie am dat dovadă, toți noi, pentru a păstra tot ceea ce ne-a fost lăsat moștenire, ba chiar și mai mult decât atât, pentru a face un pas înainte spre modernizare. Din peisajul despre care vorbim, țin neapărat să menționez contribuția oamenilor din Casă la păstrarea publicațiilor noastre și a Casei ca întreg, iar în acest context și numele unor oameni merituoși. Domnul Slavco Almăjan a îndeplinit, mai bine de un an de zile, funcția de director al Casei (pe când eu eram director adjunct), suficient ca să punem împreună multe lucruri la cale. Parcă aud și acum ecoul cuvintelor pe care deseori le rostea: ,,Nu-ți fie teamă. Pentru toate problemele există soluții!”. Domnul Ioța Bulic a redactat și s-a străduit să apară la timp ziarul ,,Libertatea”. Domnul Nicu Ciobanu a ridicat Editura de la pământ, iar domnul Ioan Baba a răspuns tentației de a salva ,,Lumina”. Doamna Eugenia Bălteanu a depus multă muncă și suflet în apariția revistei ,,Bucuria Copiilor”, ca și doamna Eufrozina Greonenaț, care a redactat ,,Tribuna Tinereții”. În ceea ce mă privește, au fost aceștia opt ani din viața mea pe care i-am consacrat cu desăvârșire „Libertății”.

Nicu Ciobanu: „Libertatea” a reprezentat insituția de primă importanță, emblematică, pentru români, de aici derivă responsabilitățile și datoriile mele față de Casă, „moștenirea” – bună, rea – acumulată de-a lungul anilor, dar și intenția mea de a păstra și a aprofunda şi a amplifica valorile create de generațiile de intelectuali, scriitori, publiciști, jurnaliști. Ne-am dorit o Casă deschisă, fără prejudecăți, o fereastră a noastră spre Europa. În primul rând m-am străduit să asigur buna funcționare a tuturor compartimentelor. Atunci am avut un colectiv aproape dublu mai numeros decât ce este astăzi. Era necesară reorganizarea colectivului și a procesului de muncă, readucerea formatului ziarului, de la A 4, la formatul standard, asigurarea condițiilor tehnice, asigurarea suplimentară a mijloacelor de finanțare, editarea ziarului și publicațiilor noastre într-o altă ținută grafică, cu pagini color, altă hârtie, etc. Am mai avut de înfruntat discordiile și animozitățile perpetuate, acumulate de-a lungul anilor în colectiv, mici matrapazlâcuri, mentalități, apucături neavenite dar prezente. Pentru o minoritate etnică ca a noastră nu era nimic neobișnuit. Este felul nostru de a fi dintotdeauna și va persista până la ultimul dintre noi.

Care ar fi cele mai mari trei provocări pe care le-ați avut ca director al Libertății”?

Florin Ursulescu: Deja am amintit că problemele au fost amenajarea Casei, completarea personalului și elaborarea programului de trecere treptată la Novi Sad.

Slavco Almăjan: 1. Trebuia să reîmprospătez memoria unora și să le amintesc că „Libertaea” este acolo unde suntem noi, că această Casă este o instituție cu o funcționalitate complexă și că se manifestă în spiritul unei creativități specifice.

2. Dacă ești jurnalist, nu poți sta pe margine. Trebuie să ai atitudine deoarece, în orice moment, „fereastra spre lume poate fi acoperită cu un (alt) ziar”.

3. Am vrut să explic la ce folosește „Libertatea”, așa cum unii explică la ce folosește creșterea părului.

Mărioara Stojanović: Au fost multe, nenumărate provocări, dar iată trei: prima, să ridic Casa de la pământ, deoarece toate publicațiile erau stinse; cea de-a doua, computerizarea procesului de muncă și angajarea cât mai multor tineri; iar cea de-a treia, să mă accepte oamenii al căror director am fost.

Mărioara Stojanović (director al C.P.E. ,,Libertatea” în perioada 1993-2000)

Nicu Ciobanu: Independența/autonomia Casei și a publicațiilor prin eliminarea autocenzurii, asigurarea mijloacelor alternative de finanțare; păstrarea/protejarea Casei, pericol care mai persistă ca problemă, atât a mentalităților, ideilor retrograde, care au contribuit la conceptul că Libertatea ar fi o pradă, o zestre menită „câștigătorilor”, un premiu și nu o instituție fundamentală a etniei noastre care trebuie să sprijine spiritul liber, creația, exprimarea, diversitatea de gândire, pe care să o servești cu respect și dăruire, cu întregul potențial intelectual, profesional; în ziua în care unul din compartimentele Casei nu va mai funcționa, din acea zi Casa Libertatea nu va mai fi ceea ce este prin definiție – Casă de Presă și Editură; devalorizarea instituției și a scrisului românesc prin intervenția politicului și a persoanelor care n-au nici în clin şi nici în mânecă cu ceea ce este Libertatea. De regulă, aceștia n-au rușine, sunt fără de biografie, fără respect față de ceea ce reprezintă instituția și nici nu-i înțeleg rostul. Sunt o pacoste.

Cum apreciați traiectoria Casei în cei 75 de ani? Se putea mai bine, mai mult?

Florin Ursulescu: În cei 75 de ani de existență a C.P.E. Libertatea au fost înregistrate succese frumoase, dar au existat și probleme multe. Pe lângă problemele menționate mai sus pe care le-am rezolvat, Casa a cumpărat o mașină, numărul necesar de mașini de scris, pe lângă cele folosite de dactilografe, etc. Bineînțeles că se putea obține mai mult, motivele pentru faptul că nu s-a realizat au fost subiective și obiective. În timpul acela, materialul se dactilografia la două sau trei mașini de către dactilografe și abia mai târziu s-au cumpărat mașini de scris pentru toți ziariștii. O problemă aparte o constituiau clișeele, care trebuiau aduse de la tipografia Politika din Belgrad.

Slavco Almăjan: În memoria noastră se află păstrate câteva decenii de exercițiu jurnalistic. În acest timp am învățat să privim din aproape viața în mers, am cunoscut momente de incredibilă satisfacție umană, dar și unele absurdități care ne-au trântit ușa realității în față. De la distanță, unii vor spune că nu se putea mai bine, deși se putea mult mai bine. Dar pentru mai bine trebuie să ai curaj și să lupți.

Mărioara Stojanović: Întotdeauna e loc de mai bine și mai mult. Ne face cinste faptul că publicațiile noastre au fost scrise și redactate de profesioniști, de oameni distinși, de intelectuali de-ai noștri, români, care și-au adus contribuția la păstrarea Casei. În setea nesecată după informații, „Libertatea” și-a găsit locul binemeritat. Săptămână de săptămână soseşte în tot a doua familie de români din Serbia. De-a lungul anilor a urmărit nenumărate evenimente din țară și din lume, dar, cu precădere, din spațiul în care trăim, din rândurile minorității noastre, pentru care și există. A fost și a rămas o oglindă a vremurilor trecute, a tins spre obiectivitate, dar nu a fost imună nici la bolile care i-au apărut în cale. În pofida acestor lucruri, consider că, dacă nu am fost mai buni decât alţii, nu am fost nici mai răi. „Libertatea” a ținut piept greutăților cu care s-a confruntat, s-a întrecut și cu alte ziare care au vrut să-i ia locul, s-a întrecut și cu sine însăși, dar a rezistat. Iat-o la vârsta de 75 de ani, alături de celelalte publicații ale Casei, nu cu mult mai tinere, cu care a împărtășit și împărtășește soarta, mereu în funcția păstrării limbii, culturii și identității noastre naționale. Minoritatea română din Voivodina, deși restrânsă numeric, este una dintre cele mai cunoscute. Alături de condițiile social-economice generale, de școală și biserică românească, o parte a meritului pentru aceasta revine, incontestabil, Casei de Presă și Editură „Libertatea”.

Nicu Ciobanu: Întotdeauna se putea mai bine, deși erau perioade în care, la unele capitole, eram cu mult înaintea altor case minoritare – daca nu primii, atunci printre primele case de presă care a avut o prezență, identitate, on-line; transmisiuni în direct. Libertatea” nu trebuie judecată/apreciată doar prin prisma perioadelor (mă refer la aspectul socio-politic-cultural) pe care le-a traversat, ele au fost cele care au fost, cu bune și rele; trebuie să fim critici față de angajamentul oamenilor care au făcut ceva și nu trebuiau să facă, sau că nu au făcut, dar trebuiau să facă (au tăcut atunci când trebuiau să vorbească, dar au vorbit atunci când trebuiau să tacă), deși și aceasta este relativ.

Nicu Ciobanu (director al C.P.E. ,,Libertatea” din 2001 și în prezent)

Azi e necesar să ne îndreptăm spre posibilitățile și avantajele pe care ni le oferă atât cuvântul scris, cât și audio-vizualul. Deja putem fi citiți folosind aplicația android de telefonie mobilă – libertatea.rs. Dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să ne îndreptăm spre acel concept multimedial de comunicare on-line prin care să asigurăm dinamismul, promptitudinea, exclusivitatea… valori care vor fi și indiciul relevant al profesionalismului, însă și confirmarea noastră de a accepta și a aplica atât provocările, cât și cuceririle profesiei și tehnologiei în vremurile în care ființăm. Este mai mult decât evident că trăim o nouă realitate mediatică din aspectul modalităților de comunicare, asta însemnând ca presa scrisă să-și reseteze fizionomia, conceptul, să-și găsească posibilitățile cele mai eficace de comunicare, interesele de a ajunge la cititor. Ne îndreptăm mai insistent spe spațiul virtual, spre comunicarea on-line, spre o altă lume, la propriu și la figurat. Trebuie să înțelegem că este necesar ca evenimentul, știrea, informația… să ajungă, să se transmită „cititorului”, în momentul când ea se produce, chiar dacă ritmul nostru de apariție (al edițiilor tipărite) este săptămânal sau lunar. Trebuie să devenim purtătorii acelui concept multimedial, interactiv, de comunicare prin care să asigurăm eficiența, privilegiul exclusivității, certitudinea conținutului…, ceea ce va fi și indiciul relevant al profesionalismului, însă și pregătirea noastră de a accepta și utiliza atât provocările, cât și cuceririle profesiei secolului XXI. Ziua de mâine trebuie să o trăim azi!

Oricum, indiscutabil, Casa în cei 75 de ani și-a confirmat prestigiul de a fi cea mai importantă instituție românească. Cei care nu înțeleg acest adevăr, sunt primii care o vor distruge. Ei deja bat la porțile Libertății”!

Cât timp se mai poate auzi vocea ,,Libertății”? Ne putem aștepta și la aniversarea centenarului?

Florin Ursulescu: Este foarte greu de răspuns la această întrebare, în primul rând datorită scăderii numărului de români din Voivodina, care își dau copiii să se școlarizeze în limba sârbă, și, drept urmare a acestei situații, scade și numărul cititorilor din aceste spații. Pe de altă parte, datorită digitalizării și postării săptămânalului nostru, precum și a publicațiilor Libertății pe internet, crește numărul cititorilor din străinătate. Oricum, suntem optimiști, căci speranța dispare ultima. Așadar, să sperăm că și la aniversarea a 100 de ani de existență a C.P.E. Libertatea se va citi românește.

Slavco Almăjan: Atâta timp cât vom înțelege că „Libertatea” nu este un ziar local, ci proiectul permanent al unei comunități cu atitudini și speranțe. Pentru un ziar viu nu există timp limită.

Mărioara Stojanović: Cele șapte decenii și jumătate obligă ca vocea ,,Libertății” să se audă încă mult timp și departe. Din păcate, dorințele și așteptările sunt una, iar realitatea e alta. Tot la zece ani, după fiecare recensământ, ne confruntăm cu adevărul că suntem mai puțini, într-o măsură drastică. Există calcule și prevederi concrete când vom dispărea din aceste spații, iar în acest context se amintesc ani care nu sunt chiar atât de departe. În împrejurările în care piața este totul, oferta fără cerere este osândită să dispară.

Dar, în calitate de optimist incorigibil, centenarul îmi pare un vis în care ziarul ,,Libertatea” îl văd reprofilat în măsură drastică, datorită computerizării. Îi văd pe oameni ajunși la vârsta înțelepciunii, debarasați de coloane ziaristice pe hârtie, perfect conformați cu vremurile. Ei vor ști cum să-l citească.

Nicu Ciobanu: Vocea Libertății n-ar trebui să înceteze niciodată, ea este oglinda noastră, respirațiile noastre. Ne putem aștepta și la aniversarea centenarului, trebuie să ne așteptăm, dar nimeni nu poate ști ce ne rezervă ziua de mâine. Acum, la ceas aniversar, omul trebuie să fie optimist, însă și realist. Cu siguranță că va fi aniversat și centenarul, chiar dacă instituția, Casa noastră, n-ar mai exista în forma pe care o cunoaștem astăzi. Am convingerea că pe undeva se vor mai găsi picături de inteligență. Aniversarea centenarului depinde doar de noi, de etnicii minoritari români.

Interviu realizat de Teodora SMOLEAN


Directorii Casei de Presă și Editură ,,Libertatatea”:

Aurel Trifu – 1953 (1960-1962)
Ion Tăpălagă 1955-1960
Aurel Gavrilov 1962-1974
Todor Ghilezan 1974-1983
Florin Ursulescu 1983-1989
Vasile Beca – director ad interim 1989-1993
Slavco Almăjan 1993
Mărioara Stojanović 1993 – 2000
Aurel Berlovan 2000
Nicu Ciobanu din 2001 și în prezent

Colectivul ,,Libertății” în 2013

Redactorii responsabili ai ziarului ,,Libertatea”:

Aurel Gavrilov 1945-1946
Ion Marcovicean 1946
Aurel Trifu 1947-1953 (1955-1962)
Ion Tăpălagă 1953
Aurel Gavrilov 1962-1974
Cornel Bălică 1974-1975
Todor Ghilezan 1975-1977 (1983-1984)
Florin Ursulescu 1977-1983 (1984-1987)
Costa Roșu 1987-1989 (2006-2011)
Ioța Bulic 1989-1990 (1992-2000)
Pavel Șămanțu 1990-1992
Colegiul de redacție redactează săptămânalul 2000 (Florin Țăran, Nicolae Moise și Simeon Lăzăreanu)
Simeon Lăzăreanu 2000-2001
Florin Țăran 2001-2002
Colegiul de redacție redactează săptămânalul 2002-2003 (Doina Gujbă, Vasa Barbu și Costa Roșu)
Nicu Ciobanu 2003-2006
Teodora Smolean din 2011 și în prezent