O poveste impresionantă de viață

Prin întâlniri suprinzătoare, viața ne demonstrează că nimic pe acest pământ nu este întâmplător. Oamenii cu care ne intersectăm calea, uneori ne conturează destinul. Întâlnirea doamnei profesoare Maria Radu Novac din Reșița, România, cu românii din Serbia, la Festivalul Mărțișorului, organizat în primăvara acestui an în localitatea Sân-Ianăș (Barițe), a fost precum o binecuvântare și a lăsat urme adânci în viețile noastre.

 

Fiul Marius

Interlocutoarea noastră este profesoară de română și franceză, licențiată în Litere la Universitatea ,,Babeș- Bolyai” din Cluj. Încă în timpul studenției a devenit profesoară titulatură prin repartiție guvernamentală pe Catedra de franceză la Școală Generală 8 din Reșița, o școală de elită în învățământul românesc, unde a rămas și după ce s-a pensionat. Este președinta Comisiei de Femei din cadrul Ligii Județene a Pensionarilor din Caraș-Severin.

Maria Radu Novac

Ne-a impresionat la prima vedere, astfel că ne-am propus să o cunoaștem mai bine. Din discuțiile desfășurate online, adică în lumea virtuală, am aflat că această doamnă deosebită are o poveste de familie impresionantă: „Povestea familiei mele este a unui neam cu bărbați care au făcut toți stagiul militar, implicați, harnici și cu fete familiste, muncitoare și deștepte.  Scăpate din chinga munților si idealurilor, apele Carasului își domolesc cursul ca să ude pământul bogat în legendele întemeierii celor două localități; Ticvaniu Mic și Ticvaniu Mare”, povesteșe doamna Maria și adaugă: „Se zice că doi frați, ca să nu se certe, au aruncat în râul Caraș două curcubete (în limba slavă: tikva), una mai mică, alta mai mare, iar după malul pe care s-au oprit, au ales fiecare locul. Eu sunt fiică a Carașului, râul nostru curajos, de la „izbuc” până la vărsare. Chinurile nașterii mele au lovit-o pe mama într-o seară de vineri, când tăia lemne pentru ca să pregătească cina. Vecinele i-au spus despre copilul care se va naște, că va fi harnic. Mama mi-a spus că, înainte de a avea un an, am dat semne de personalitate, adică i-am cam necăjit pe ai mei. Fratele meu, cu trei ani mai mare, a fost soarele, prințul mult dorit după aproape 10 ani de căsnicie, într-un neam fără moștenitori pe linie maternă și paternă. L-a pus mama în cameră pe o bancă lungă cu spătar și el se juca cuminte. Mama, copleșită de treburile unei gospodării grele, a încercat să facă același lucru și cu mine. Din primul moment am încălecat spătarul să cad în cap. L-a strigat repede pe tata să-și vadă minunea de fiică.

Cu bunica Maria, al cărei nume îl poartă cu mândrie!

Au adus de la Cârnecea o străbunică care m-a iubit enorm și de care mă leagă toate amintirile copilăriei mele. Mi-a lipsit dragostea și alintările bunicilor, ambele decedate tinere. Doar tablourile îmi vorbesc despre ele.  Bunica din partea tatălui, Maria, a fost noră în casă. L-am rugat pe bunicul meu să-mi vorbească despre ea și mi-a spus că a fost cea mai frumoasă și deșteaptă fată din sat. Am un tablou din 1910, când era mireasă. L-am pus lângă tabloul meu, să fac comparație cât de mult semănăm.

Bunicul, George Novac, a iubit Banatul, pe care l-a bătut în lung și lat, l-a cunoscut și l-a venerat. De la noi, de lângă Oravița, știa drumul până la târg la Biserica Albă. Se ducea acolo pe jos.

Mariana STRATULAT

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul „Libertatea” din 1 august 2020.