Zilele trecute un înalt diplomat străin și bun prieten, urmărind cu mare interes protestele publice la adresa Consiliului Național Român, atât în mass-media de la noi, cât și din România, m-a întrebat de ce noi, românii, am ajuns atât de rău. Pentru că trăim în Serbia, îi răspund. Pentru că ne ignorăm noi înșine, apoi suntem ignorați de întreaga sferă socio-politică, culturală, educativă, asta însemnând că nu mai contăm chiar nici în autoguvernările locale și nu ne mai ia nimeni în seamă ca entitate responsabilă, relevantă, nici măcar la nivel local (Vârșeț, Alibunar, Plandiște, Zrenianin, Pancevo etc.); pentru că renunțăm cu lașitate la valorile identitare; nici nu suntem interesați să ne cunoaștem drepturile, darămite să ni le cerem; pentru că trăim culmea absurdului: prin vot direct am acordat mână liberă Consiliului Național Român, să ne reprezinte și apere interesele, dar avem un Consiliu național de care se dezic public chiar unii membri ai Consiliului. Din cauza lipsei de viziune şi a dezinteresului pe care îl manifestă conducerea CNMNRS faţă de valorile culturale româneşti autentice, astăzi împotriva Consiliului protestează organizațiile românești, asociațiile care contează în viața comunității românești.

Trăind în Serbia am avut parte de anii `90, în care toate valorile au fost devastate de valul naţionalismului sârbesc, cu care elitele politice au hrănit anii de războaie civile din fosta Iugoslavie. Vreo 10 ani legaţi în lanţ de devastări, omoruri, jafuri, lagăre de concentrare, crime oribile, printre care violurile erau cea mai facilă formă de degradare umană pe cât de violente erau celelalte – pentru care lumea civilizată a trebuit să înfiinţeze Tribunalul Penal Internaţional de la Haga. Și nici măcar după 30 de ani, nu toţi cei vinovaţi au fost judecaţi. Apoi, pentru că au venit anii 2000, un fel de status-quo, în care jafurile, degradarea, au primit o formă legală prin așa-numita tranziţie dinspre socialism spre altceva, în care doar s-a amplificat haosul moral pe fundalul unei pasămite democraţii, un surogat care în practică a însemnat doar un alt nume al naţionalismului sârbesc, alimentat de clerul sârb, de fracţiuni rebele ale Academiei Sârbe, de acele elite politice care au fost doar anihilate, nu şi înfrânte, la finalul anilor 90 şi care profitând de lipsa memoriei colective şi-au produs propriile clone.

Pentru că şi noi, românii, am trăit în acele spaţii nu am avut cum să nu ne înfruptăm şi să nu fim părtaşi la toate mizeriile unei societăți devastate moral, intelectual, material. Ne-a dus valul spre acele forme de prezențe care n-au nici vitalitate, nici creaţie, nici forţa umană de a produce valori. Adevărul e că valorile pe care le-am avut au fost spulberate de nonvalori. Şcoala noastră a devenit segmentul cel mai lipsit de conţinut, nu a mai produs generaţii de intelectuali, ci de pseudointelectuali. Şcoala era preocupată de asigurarea purei existenţe, nu de educaţie. Nonvalorile şi-au lăsat amprenta. Nici biserica, trasă timp de 30 de ani prin toate anomaliile unei societăţi în putrefacţie, după ce a părăsit zidurile sacralităţii şi a ieşit în stradă, n-a mai fost trăită ca altar al valorilor creştine, morale. Prin neimplicarea implicată s-a înstrăinat de menirea care-i constituie temelia. Odată pătată şi-a pierdut rostul de a mai fi și o însumare de valori ale fiinţei naţionale.

Toate cele, mica colectivitate de peste 20.000 români le-a trăit prin efectele unui declin al fiinţei noastre naţionale, care ni se apropiase mai convingător decât ne-am putut imagina. Făra de învăţamânt solid şi fără de biserică – izvor de recuperare morală şi identitară – cu o implicare total nepotrivită a românilor, cu improvizaţii de moment în toate sferele vieţii publice, alături de un dezinteres voalat al României (care ar putea cataloga mai degrabă eşecurile şi nu succesele), am ajuns unde am ajuns. Cu românaşii noştri oportunişti, și azi perindaţi prin fel de fel de partide, pentru că aşa e moda, fără implicare în viaţa politică, să aibă un cuvânt de spus în acele partide, am devenit o comunitate uşor de manipulat, bună doar pentru votul electoral.

Degradarea, mai acută în ultimii doi ani, a adâncit toate problemele noastre. În aceeaşi Serbie, același naţionalism, care azi doar că îmbracă hainele de sărbătoare ale patriotismului, continuă să facă ravagii şi în rândurile noastre. O matrice cunoscută din anii `90. Pe de o parte avem şcoala, biserica, organizaţiile civice – o lume care alunecă în săracie intelectuală, morală – integritatea înfrântă de nonvalori, pe de altă parte avem un Consiliu național (mai bine era să nu-l avem), un Consiliu în care „ei trei şi o ea” astăzi degradează şi spulberă orice efort de mâine ca să mai putem construi ceva valoros, durabil, în etnia noastră. Fapte pentru care vor trebui să răspundă, nu în faţa românilor, ci în faţa posterităţii, pentru ruinarea şi devastarea vieţii noastre identitare.

Noi, românii, suntem victimele propriilor neputinţe de a ne solidariza public împotriva acelora care contribuie la devastarea fiinţei minoritare; victimele discordiei, laşităţii, precum şi a abandonării noastre de către ţara mamă. În 30 de ani nu am învăţat nimic, vom deveni o secvenţă folclorică, banală.

Am ajuns în acel punct din care greu ne vom mai putea reface, îi răspund bunului meu prieten. Comunitatea românească este condusă de niște agramați fără prea multă școală, mereu înscrişi în partidul care guvernează, cei care la viaţa lor nu au citit 3 cărţi capitale. Știu, în Serbia lucrurile se vor mişca. După noaptea care durează mii de zile va veni şi dimineaţa, la români, după ani de rătăcire, urmează doar noaptea.

Nicu CIOBANU

Editorial publicat în numărul 33 din 15 august 2020