Retrovizor

Să nu mai credem în lacrimi!

Să nu mai credem în lacrimi!
Timpurile pe care le trăim  vor ajunge istorie, dar nu în istorie.

Cu alte cuvinte vor deveni trecut și uitare. Și oamenii vor fi alții, unii au să dăinuie ca un munte în conștiința celor ce au să fie atunci, alții doar pulbere. Dacă până aci priveam în urma noastră, spre generațiile de sacrificiu, folosind lupa, să le aducem mai aproape de inimă, acum stăm locului, pe unde ne-a apucat vicleana, invizibila molimă, și privim prin benoclu lumea, ori zidurile din drepul ferestrelor, ori cerul. Cerul, parcă și el a sărăcit, parcă și Dumnezeu și-a întors fața de la noi și ne-a lăsat în voia noastră să ne ducem singuri crucea.

Oricâtă tristețe ne-ar inunda sufletul, oricâtă mâhnire ne-ar cuprinde, nu știm dacă mâine se mai face ziuă sau dacă vom mai fi ce-am fost odată. Hotărât lucru: nu vom mai crede în lacrimi! Și când te gândești că multe din câte ni se întâmplă ni se datorează, te apucă lehamitea de toate și-ți vine să te întorci în trecut, acolo unde ți-ai lăsat o parte din viață, acolo unde încă mai ești alături de cei dragi, făptaș de pozne și fapte copilărești. Este caracteristic românului să se lase atins de nostalgie în clipe grele, când speranța a murit în fața gândului parșiv, când nu mai crede că viața este unicul dar al Celui de Sus, sau al Mamei, sau al Istoriei.

Dar, oare, Istoria este ea fidelă întotdeauna cu noi? Este ea o abstracțiune sau, mă rog, ceva teoretic, fără sânge în vene, fără… istorie? Da, Istoria este o Ființă. Nu o metaforă.

Florian COPCEA

Articolul integral îl puteţi citi în numărul din 9 mai 2020