Dialog intercultural

Sânzienele – legendă, tradiție, ritual, superstiții…

Sânzienele – legendă, tradiție, ritual, superstiții…

Se zice că Sânzienele sunt niște fete foarte frumoase care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă și „dau puteri” deosebite florilor și buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că în noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă și împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulțesc păsările și animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină.

Legenda Sânzienelor

În calendarul străvechi, luna iunie activează tinere divinități feminine ambivalente, seducătoare, zburdalnice, frumoase, dar și răzbunătoare cu cei care le privesc sau le descoperă locurile. Poartă numele de Rusalii, Iele, Sânziene și sunt asemenea Nimfelor, Naiadelor, Elfelor, Fee-lor şi Dryadelor. dansează în horă, iar locul pe care joacă rămâne pârjolit. Cine le calcă locul, înnebunește, cine le aude cântecul, rămâne mut, iar cine bea apă din izvoarele lor primește pedepse cumplite. Boala pricinuită de iele e nepământeană, misterioasă și se poate vindeca doar prin descântece și vrăji.

Creștinii români sărbătoresc Sânzienele în fiecare an pe 24 iunie. În popor se credea că noaptea care precedă ziua de Sânziene este una magică în care toate minunile sunt posibile. Tot în această noapte, atât forțele binelui, cât și cele ale răului, ating apogeul.

Numele de Sânziene provine de la zeița romană Santa Diana, patroana vânătorilor și a pădurilor. Totuși, Sânzienele sunt cunoscute și sub alte nume precum: Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele. Semnificația acestei sărbători este una a iubirii și a fertilității.

Conform credinței populare, în noaptea de 23 spre 24 iunie cerurile se deschid, iar Sânzienele încep să danseze. Această sărbatoare este una a Soarelui, a dragostei, dar și a poftei de viață.

Dacă ar fi să ne luăm după legende, acestea spun că Sânzienele sunt niște ființe foarte frumoase care trăiesc pe câmpii sau în păduri. Acestea se prind în horă și conferă florilor sau buruienilor întrebuințări deosebite. Plantele devin leac care îi ajută pe oameni să amelioreze sau să vindece toate bolile. Mai mult, în noaptea aceasta, zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ, cântă și împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite și contribuie la înmulțirea animalelor și a păsărilor. Dacă toate acestea nu sunt de ajuns, Sânzienele tămăduiesc bolnavii și apără semănăturile de grindină.

Sălașul Ielelor poate fi în văzduh, pe mal de apă, în peșterile munților sau în scorburile copacilor. Apar uneori întrupate în tinere fete cu veșminte albe și cununi din flori. Alteori apar ca niște năluci, făpturi iluzorii ce vrăjesc oamenii prin cântecele și dansurile lor. Ielele nu au viață individuală. Umblă întotdeauna în ceată, câte 3, 5, 7, 9 sau 12, sporind pericolul unei posibile întâlniri.

Țăranii nu le spun niciodată pe nume de teamă că prin cuvânt le-ar putea invoca. Le spun Dânsele, Iele (ele), iar atunci când doresc să le intre în graţii le alintă: Reginele Holdelor, Doamnele Călușarilor, Mireasele, Împărătesele Măiestrele, Frumoasele, Zânele, Domnițele… Numele lor sunt secrete și se povestește că doar vrăjitoarele le cunosc.

Totuși, etnologii „au identificat” patru dintre ele (consemnate și de Romulus Vulcănescu): Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. „Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce. Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, (…) Doina îndeplineşte o funcţiune cathartică. Cea de-a doua şoimană, ,,Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al Soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare (…) „Avrămeasa” şi „Creştineasa”, deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină”, sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”.

Mircea Eliade este de părere că Sânzienele continuă un cult roman închinat zeiței Diana (Sanctae Dianae), venerată și pe teritoriul Daciei. Despre ele se povestește că intensifică parfumul florilor, măresc puterea tămăduitoare a plantelor de leac, apără copiii de boli, cresc bobul grâului, sporesc rodul pământului, alungă grindina, înmulțesc păsările cerului, aduc femeilor prunci frumoși, iar fetelor mari ursitul.

Sărbătoarea Sânzienelor, adânc înfiptă în tradiția românească

Nu se lucrează! Tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că în această zi este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. Conform credinței populare, în noaptea de Sânziene, Sânzienele ies și joacă dansul ielelor în locuri ferite de ochii lumii, ascunse sau retrase. Dansul acesta nu poate fi observat de nimeni fiindcă cel sau cea care va îndrăzni să-l privească se va îmbolnăvi și nu se va mai putea vindeca

Sânzienele reprezintă și un prilej de întâlnire a tinerilor ce doresc să-și unească destinele, o sărbătoare a iubirii, cinstită cum se cuvine, cu cântec și joc. În ajunul Sânzienelor, fetele și băieții care urmează a se căsători se adună spre seară în sat. E veselie, voie bună și toată lumea e cu sufletul deschis. Flăcăii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe câmp flori de sânziene și împletesc cununi. Apoi aruncă peste case coronițele. Dacă se lovesc sau se agăță de horn, vestesc o cununie apropiată.

Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu țin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le la gură. Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată sau au făcut alt rău îi așteptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.

În zorii zilei flăcăii se adună în cete și străbat satele, cu flori de sânziene la pălării. Se alege „Drăgaica”. Este propusă una dintr-un grup de șapte fete. Ea trebuie să fie cea mai frumoasă, cea mai cuminte și cea mai bună dintre fetele satului. Va fi împodobită cu spice de grâu. Celelalte tinere se îmbracă în alb. Astfel format, alaiul Drăgaicei pornește prin sat și pe ogoare. La răscruci fetele fac o horă și cântă voioase. Adesea „Drăgaicele” sunt confundate cu „Sânzienele.” După unii specialiști, sărbătoarea Sânzienelor își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de trăci înlănțuite într-o horă care se învârtește amețitor.

Ceremonialul cuprinde apoi întreg satul. Gospodarii primesc câte un spic de grâu pe care îl așază pe grindă, în șură. Ei speră ca până la acea înălțime se li se adune grânele. Bătrânii vorbesc că în noaptea de Sânziene ielele se adună și dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau se paralizează. Tot ei cred că cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri fulgerat.

În popor se spune că fetele care vor să se mărite repede trebuie să se spele cu rouă, însă pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat se respectă anumite condiții: în zori, din locuri necălcate, babele strâng roua Sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storc într-o oală nouă. În drum spre casă, ele nu vorbesc deloc și mai ales nu trebuie să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea sunt împlinite, cine se spală cu roua respectivă va fi sănătos și drăgăstos peste an. Femeile măritate pot face și ele acest ritual, ca să fie iubite tot anul de soț și să aibă copii frumoși și sănătoși.

Ziua și noaptea de Sânziene

Ziua de Sânziene/ Drăgaică coincide cu o sărbătoare mare în calendarul creștin ortodox și anume ziua nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, care în calendarul creștin ortodox are dedicate șase sărbători: zămislirea lui (23 septembrie), nașterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima și a două aflare a capului lui (24 februarie) și a treia aflare a capului sau (25 mai).

Ziua de Sânziene este considerată sfântă. În ziua de Sânziene se joacă Drăgaica, dans ritual asemănător Călușului. De data aceasta, ceata este formată exclusiv din fete, câteva îmbrăcate în haine bărbătești, numite Drăgaici, Drăghicuțe sau Drăgane. La fel ca în cazul călușarilor, și alaiul Drăgaicelor este însoțit de un muzicant, iar una dintre fete poartă un steag împodobit cu baticuri colorate, spice de grâu, usturoi, pelin, flori de sânziene și alte plante magice. Acest cortegiu ceremonial străbate ulițele satului formând un brâu simbolic, protector și fertilizator, ce cuprinde întreaga comunitate. În unele sate fetele aveau și coase, vestind că e vremea cositului, că plantele și-au încheiat drumul. Au fost sămânță, au germinat, au crescut, s-au înmulțit, iar acum urmează să moară. În alte locuri, cea mai frumoasă fată se alege Drăgaică, se împodobește cu spice de grâu și cu flori de sânziene ca o mireasă, după care, însoțită de alaiul său, cutreieră holdele, câmpurile și satele într-un extraordinar parcurs ritualic, aducător de belșug și fertilitate, reminiscență a unui străvechi cult agrar. În ziua de Sânziene se colindă, se fac farmece, se ghiceşte, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului, se descântă: „Sânziană, floare-aleasă,/ Fă-mă în curând mireasă…”

În ziua de Sânziene se „înstruțează Boul”, adică se împodobește cu flori și se plimbă prin sat, obicei ceremonial cu o puternică simbolistică nupțială, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei și dedicat unei divinități taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificată cu Mitra sau Dionysos. În ziua de Sânziene amuțește cucul, orologiul calendaristic al românilor, pasăre oraculară care-și începe cântecul la echinocțiul de primăvară, de Blagoveștenie, pentru a-l sfârși acum, la solstițiul de vară.

În ziua de Sânziene vara începe „să se întoarcă spre iarnă”, florile câmpului își pierd treptat mirosul și puterea tămăduitoare, în păduri apar licuricii, pe cer răsare Cloșca cu Pui…

Se spune că în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie) se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se întorc strămoșii acasă, Moșii de Sânziene. Cu acest prilej, în foarte multe zone, se fac pomeni pentru morţi, de „moşii de Sânziene”.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sanzienele sunt zâne bune, dar ele pot deveni și forțe dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”. Pot stârni din senin și vijelii, pot aduce grindină, lăsând câmpul fără de rod și florile fără de leac. În ajunul sau în ziua de Sânziene se întâlneau practici și obiceiuri de divinație, de aflare a ursitei și a norocului în gospodărie.

În noaptea de Sânziene, feriga (plantă despre care se știe că nu înflorește niciodată) face o floare albă, strălucitoare ca o stea. Se păstrează pentru descântece şi leacuri. Se povestește că cine o vede capătă puterea de a citi gândurile oamenilor și de a afla comorile ascunse. În noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor” care va lumina în întuneric ca aurul, iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului, „iarba-tâlharilor” arată ca o plantă obișnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului. În noaptea de Sânziene și numai atunci se culege nebunariţa, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura.

În noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii. Înfloresc sânzienele, plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu același nume…Dacă dormi cu ele sub pernă îți arată ursitul. Dacă le prinzi în păr ori le pui în sân ești drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, ești frumoasă și dragă cui vrei tu, dacă îți înfășori talia cu ele, te apără de dureri. Noaptea feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curțile și grădinile într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le împlântă în mijlocul holdelor și al livezilor, păzindu-le până se sting.

În noaptea de Sânziene fetele fac coronițe din florile galbene ca soarele și dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiș, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. În unele părți, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele anului ce vine. Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor, în formă de cerc. În alte părți, coronițele se aruncă în ocolul animalelor și, dacă se anină de o vită tânără, se spune că și ursitul va fi tânăr. Cununile de sânziene se păstrează la grindă peste an, cu credința că sunt bune de belșug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima: „Eu voi înturna ulcica asta,/ și ulcica întoarnă vatra,/ și vatra întoarnă soba,/și soba întoarnă grinzile cu horna/ și grinzile întoarnă podelele/ … și crângurile întoarnă pe Sânziene./ Și Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinați/ unul asupra altuia/ cu cugetele și cu dragostea/ să se împăciuiască!”…


Nelipsita cununiță

Din spice de grâu şi alte șapte plante diferite precum pelinul, verbina, busuiocul, sunătoarea, feriga, socul, cicoarea, salcia şi neapărat florile de sânziană, fetele tinere împletesc cununi, în formă de cerc. Acestea sunt menite să apere oamenii, animalele şi recoltele de forţele rele, de inundaţii, furtuni ori grindină, dacă sunt agăţate la uşi, la ferestre, la stâlpii porţilor şi pe crucile mormintelor.

Cel mai important rol al cununilor este însă cel de a ghici ursita, viitorul. Astfel, aruncate pe casă, în funcţie de felul în care rămân pe acoperiş, atârnate de horn sau alunecate mai jos, anul care va urma va fi bun sau rău. Tinerii se vor căsători cu omul iubit sau nu. Recolta va fi bună sau proastă, locuitorii casei sănătoşi sau vor boli, vor avea noroc sau ghinion.

În vrăjile de Sânziene floarea are numeroase întrebuinţări, dar pentru a fi eficientă trebuie culeasă după un anume ritual: florile în zorii zilei de Sf. Ioan, în timp ce tulpina şi seminţele, cum e şi firesc, doar toamna. Dacă sunt culese corespunzător, întăresc copiii debili. Vindecă frigurile. Puse în rachiu vindecă vătămăturile. Roua căzută pe flori în noaptea de Sf. Ioan este leac sigur pentru bolile de ochi şi piele.


Sânzienele, sărbătoare aducătoare de ritualuri și superstiții

Vrăjile de Sânziene au rolul lor. Denumirea de Sânziene a sărbătorii vine de la floarea cu acelaşi nume, de culoare galbenă sau albă, frumos mirositoare care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada pârguirii cerealelor, întrebuinţată în medicină şi cosmetică. Datorită proprietăţilor ei benefice, în popor i s-au atribuit şi calităţi mistice, fiind folosită în practicile magice. Cele mai multe superstiţii legate de Sânziene se referă la fertilitate, sănătate şi dragoste. Vrăjile de Sânziene se bazează pe această floare magică.

Tradiţia cere ca fetele să culeagă flori de sânziene din care să împletească cingători şi cununi, puse apoi la uscat pentru leacuri. După felul cum se usucă sau sunt luate de vânt, cununile vestesc cine se căsătoreşte, cine moare şi cine va avea noroc peste an. Tot de Sânziene se culeg plante de leac şi pentru vrăji, precum şi renumita „iarbă a fiarelor”, care poate deschide orice uşă.

Ţăranii spun că Drăgaica ar fi o sărbătoare rea, căci dacă nu e respectată cum se cuvine oamenii pot avea parte de multe nenorociri. Mai exact, dacă trebăluiesc prin gospodărie în această zi pot muri înecaţi ori fulgeraţi. Dacă nu poţi participa la Hora Drăgaicelor, dar eşti încă în căutarea dragostei şi vrei cu orice preţ să te măriţi, nu-ţi rămâne decât să te rostogoleşti goală în iarbă și să te speli cu rouă, dimineaţa devreme. Şi femeile măritate pot practica acest ritual dacă vor să fie iubite tot anul şi să aibă copii frumoşi şi sănătoşi.

Există superstiția conform căreia persoanele care nu le sărbătoresc corespunzător această zi vor ajunge să supere Sânzienele. Acestea se răzbună pe femeile care nu sărbatoresc această celebrare. Totuși, nici bărbații nu scapă ușor. Cei care au jurat strâmb sau au făcut unele fapte rele vor suferi pedepse îngrozitoare.

Una dintre cele mai cunoscute datini se referă la roua din noaptea de Sânziene. Despre aceasta se crede ca ar avea proprietăți miraculoase. În multe regiuni ale globului credincioșii cred că dacă te stropești cu aceasta pe trup acesta va deveni frumos și suplu. Dacă te speli cu rouă pe față vei deveni chipeș și mândru. Dacă te aventurezi și te decizi să culegi în dimineața sărbătorii roua de pe frunze de sânziene aceasta va vindeca artroza și durerile osoase.

Unele persoane mai numesc sărbătoarea de Sânziene și Amuțitul Cucului. Dacă acesta încetează din cântat înainte de Sânziene, vara va fi una secetoasă. Cântecul cucului de Sânziene prevestește foamete, războaie, calamități! Pentru ca oamenii să fie sănătoși și a avea spor la munca câmpului, aceștia se încingeau peste șale cu tulpini de cicoare. E belșug dacă plouă de Sânziene! Pentru a alunga spiritele rele oamenii aprindeau focuri peste care se aruncau substanțe foarte puternic mirositoare. Mai mult se buciuma și se striga în jurul focurilor pentru a ține la distanță spiritele malefice.

Tot de Sanziene au loc și bine cunoscutele bâlciuri. Acestea reprezentau un prilej ideal pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Dacă la miezul nopţii bei roua căzută pe floarea de Sânzâiană, aceasta purifică şi este aducătoare de noroc.

Ca să afli cine e ursitul, pune-ţi sub pernă, în ajunul sărbătorii, flori de sânziene. Îl vei cunoaşte cu siguranţă în vis. Fetele trebuie să rupă petalele florii unui ciulin şi să păstreze floarea într-un pahar cu apă. Cu cât petalele ciulinului vor creşte mai repede, cu atât are fata şanse mai mari să se mărite cu bărbatul iubit. Pune-ţi în păr sau în sân sânziene. Vei deveni mai atrăgătoare şi mai drăgăstoasă. Pentru a cuceri inima iubitului, rupe în noaptea de Sânziene o tulpină de urzică. Flutură-i-o bărbatului prin faţa ochilor şi gurii, apoi lasă-i-o pe prag. A doua zi, când „alesul” va păşi peste urzică, inima lui va fi a ta definitiv.

Încă din cele mai vechi timpuri, verbina este o plantă folosită adesea în descântecele de dragoste şi în medicina populară. Aceasta se culege doar în noaptea de Sânziene şi de Sf. Petru şi Pavel. Importanţa ei în vrăjile de Sânziene și în ritualuri se observă încă din vremea romanilor, care îşi împodobeau cu ea templele. Dacă se pune pe câmp, aduce recoltă bogată. Dacă se pune în pantof, îţi ia oboseala pe loc. Nu ai voie să o scoţi din pământ cu un obiect din fier, ci doar de argint şi numai după ce ai turnat pe pământ ceară şi miere. Apoi trebuie vegheată până în zori. Bărbatul care are necazuri în dragoste trebuie să împletească șapte fire de verbină cu șapte fire scoase din cămaşa iubitei şi să i le pună sub pernă. Astfel, dragostea îi va fi împărtăşită. Culeasă înainte de asfinţit, verbena te scapă de dureri de cap tot anul.

Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile sunt expuse la soare pe 24 iunie, ele nu vor fi mâncate de molii. Dacă în această zi vezi o furnică roşie, aceasta îţi va purta noroc. Dacă găseşti o furnică în portmoneu, vei avea un an foarte bogat.


Noaptea de Sânziene este una dintre marile nopți de peste an, când cerurile se deschid, iar cele două lumi comunică energetic și vibrațional. Este noaptea în care plantele magice au cel mai mare leac, florile câmpului, cel mai puternic parfum, iar luna, cea mai frumoasă lumină. Sărbătoarea Sânzienelor este pe 24 iunie și i se mai spune Drăgaica, Ziua Soarelui sau Amuțitul Cucului, pentru că începând de acum și până la echinocțiul de primăvară din anul viitor această pasăre oraculară nu va mai putea fi auzită cântând.


De Sânziene e și Ziua Internațională a Iei

Ziua Internaţională a Iei este celebrată începând cu anul 2013 pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sânziene sau Drăgaica, pentru a promova cămașa din pânză cu broderii impresionante ce amintește de lada cu zestre a bunicii. Bluza tradițională românească este celebrată de români pentru a arăta cât de mult o prețuiesc. În peste 50 de țări din lumea întreagă se îmbracă ia în această zi de sărbătoare.

Piesa principală a costumului popular românesc este cămașa, termenul de ie fiind atribuit doar cămășii femeiești. Cămașa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză și cu o deschizătură în partea de sus. Inițial, cămășile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a României, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Fața și spatele cămășii se numesc „stan”, iar partea inferioară „poale”. Stanul se confecționa din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braț, cămașa era prevăzută cu așa numita „pavă”, care oferea comoditate în timpul mișcării.

Ia este, în fapt, o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor. Este un tip de cămașă scurtă până la talie, spre deosebire de cămașa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp și se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de „vrăji și pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta.

Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziția decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din față a cămășii este și ea bogat brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru. Printre simbolurile reprezentate pe ie se numără „Roatele” – care semnifică perfecţiunea, „Crestele” – victoria lumii asupra întunericului, „Steaua soarelui” – strălucirea şi fericirea, „Floare de măr” – frumuseţea, pacea şi belşugul etc.

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente.

Ia este bluza care face legătura cu străbunii noştri, care ne duce în trecut, care scoate la lumină simbolurile pierdute şi care altădată aveau o însemnătate aparte după care viaţa însăşi se ghida. Toate au ajuns până astăzi. Acum, cumva, iile nu se mai cumpără în funcţie de simboluri. Ia este doar o bluză pe care trebuie să o asortăm. Simbolurile, totuşi, au rămas. Fiecare ie, din orice zonă a ţării, undeva trebuie să poarte o cruce în interiorul modelului, pentru că crucea proteja. Iile erau concepute de femei astfel încât undeva inserat în model să existe acea cruce.

Înainte de 1890, toate iile se făceau în casă. Femeile îşi coseau iile pentru evenimentele importante ale vieţii, pentru nuntă, pentru horă, pentru înmormântări. Fiecare îşi punea dorinţele, aspiraţiile şi binele în acea cusătură, iar după 1890 au început să existe atelierele reginei Maria şi arta casnică şi atunci au căpătat o formă comercială, iile au început să se facă pentru vânzare. Au început să piardă din simboluri, au fost preluate exact aşa cum erau făcute în casă şi nu s-au mai dezvoltat simbolurile şi nici creativitatea femeilor. Ele doar copiau un model. Apoi au început exporturile și colaborările cu designeri din diferite ţări. Fiecare ţară avea alte dorinţe. Au început să fie adaptate ţărilor în care se exportau şi a ajuns să fie o ie comercială – ia de artizanat comercială -, făcută tot cu migală, tot de mână, păstrând aceeaşi simbolistică, acelaşi format, doar că spre vânzare nu mai era făcută pentru sufletul fiecăreia.

Articol publicat în numărul 25 din 20 iunie 2020