Un bun prieten, cititor cu dinadinsul al textelor pe care le semnez în ultima vreme, mi-a reproșat că scriu cu… tristețe. „De ce atât de trist?”, m-a întrebat, în timp ce canicula unui București toropit transforma în lacrimi condensul de pe paharele cu apă minerală rece din fața noastră. Nu mi-am dat seama că asta transmit. Dar, de ce am fi veseli în această țară lipsită, aparent, de o direcție clară? Discuția noastră a avut loc cu puțin timp înaintea urâtelor evenimente din Piața Victoriei, începute vineri, 10 august, și al căror capăt numai Dumnezeu și o mână de inițiați îl știu. Întrebarea dureroasă rămâne: încotro ne îndreptăm?

Am văzut la televizor cele petrecute în fața clădirii executivului, adică ținta clară nu numai a unor încercări violente de asalt medieval, lipsite de sens și logică dată fiind prezența masivă a forțelor jandarmeriei, dar, mai ales, ținta clară a revendicărilor, pentru că mesajul protestatarilor (cei autentici) acesta era: cereau demisia cabinetului Dăncilă. Prin extensie, demonstranții, fie veniți de prin alte țări unde își câștigă pâinea, fie slujbași autohtoni, fie tăietori de frunze locale fără vreo ocupație clară, cer detronarea PSD-ului din rolul de partid de guvernământ. Adus pe scaunul de președinte de votul „diasporei”, șeful nominal al statului român, atât cât și cum mai e el de drept și cu puterile separate altfel decât de invective și acuzații halucinante, începând cu înalta trădare, domnul Iohannis a ținut un discurs ideologizat, năpraznic anti PSD, în mijlocul alor săi. Adică liberalii altoiți cu băsiștii spălați de păcate și reconvertiți la respectabilitate după un deceniu de evoluții între grobianism și iresponsabilitate față de interesele nației, sub bagheta marelui marinar ce se va fi visat micul caporal al francofonei sale patrii, așezată vizibil între cuburi de gheață flotate științific într-o licoare anglo-saxonă. Amintesc de asta nu pentru că sufăr de morbul presei românești, înecată în detalii scandaloase pe fondul amneziei față de chestiunile de fond, ci pentru a sublinia, apăsat, că precedentul nefericit care așezase România în poziția deprimantă de slujnică a presiunilor externe și a mizeriei interne prelungite până la disperare nu a fost analizat după schimbarea de regim și Președinte. Răul nu a fost disecat și eliminat cu bună știință din viața nației, așa cum ar fi fost normal, ci prelungit ca o gumă de mestecat lipită de haine, de care nu mai scapi decât cu foarfeca.

Lucian RISTEA

Articolul integral îl puteți citi în săptămânalul ,,Libertatea” din 18 august 2018.