Să nu pierzi niciodată o bună ocazie de… a tăcea. E un sfat bun, o povață care m-a urmărit obsesiv în lunile din urmă. S-au scris și s-au spus atât de multe despre nenorocirea care a lovit mișelește omenirea la sfârșitul anului trecut și a explodat la începutul ăstuia, se scriu și se spun atât de multe și în clipa când citi aceste rânduri, încât, m-am gândit eu, ce rost ar fi avut să mă adaug unui cor atât de numeros, ce cântă atâtea arii pe atâtea voci?

Oameni deștepți cu adevărat, intelectuali profunzi, proști fanatizați la comandă, proști pur și simplu, aventurieri ai teoriilor conspirației, medici cu sau fără har, preoți, la fel, politicieni și politruci, dictatori și visători, ciulini și păpădii din clasorul plantelor umane crescute în solul dezastrului precum ciupercile după ploaie, îngeri și demoni, cum ar zice un titlu la modă, savanți și abia alfabetizați, furioși ai forței și lași ai non-combatului, ticăloși cu patalama, naivi inocenți, revelații ale bunului simț apărute din senin, credincioși și agnostici, etc, etc, etc. Doamne, ce grămadă neostoită și neistovită! Ti, fără excepție, pricepuți dintr-o dată și fără undă de crâcnire, adevărați experți sui-generis – socio-profesional, medical, etic și moral deopotrivă – în maladia ce omoară, mai mult sau mai puțin, semenii noștri loviți de nenoroc.

Epigonii de ambe sexe ai vestitei atotștiutoare Mafalda, ce făcea furori între războaie pe Calea Rahovei, apar și acum în serie în România, precum a devenit o obișnuință la orice eveniment al ultimelor trei decenii de zisă democrație originală, oricât de trivială sau zdrobitor-importantă ar fi întâmplarea. La ce bun să te împingi printre ei?

Îmi amintesc și azi, cu aceeași tresărire, ce îmi spunea cu năduf un distins domn la Belgrad, în vara lui 2004, unde ajunsesem după mici aventuri de protocol privind regimul pașapoartelor diplomatice românești. „Dacă până și românii au ajuns să ne bage vize!”. Cum adică, până și românii? Dar ce eram oare noi, românii și România, coada pierdută în praf a Europei din care Iugoslavia – o țară pe care, ca timișorean, o știam bine – tocmai dispăruse în zbucium și sânge? Cum adică, dacă până și românii”?

Au trecut de atunci, iată, 16 ani. În aceste zile, Pandemia care ne lovește fără crâcnire pe toți, în egală măsură, bogați și săraci, prosperi ori pauperi, europeni ori ba, indiferent de rasă, religie sau vreun alt considerent, cu sau fără vize, fie ele diplomatice, administrative ori de altă natură, elimină, sau ar trebui să o facă, diferențele cărora eram obișnuiți să le acordăm atâta reală sau pretinsă atenție. Eu așa gândesc, că în fața nenorocirii, ca și în fața morții, suntem egali, fără drept de recurs.

România e acum o țară plină de fake-uri de toate felurile, de sclipici politic fără valoare, dar și de gesturi umane autentice, de oameni foarte săraci, dar și de parveniți cinici, de necăjiți ai sorții, dar și de cocalari agresivi, de disperați, dar și de visători, de săraci cu duhul, dar și de inteligențe reale, o țară săracă în idei clare dar bogată în promisiuni deșarte, cu o avalanșă de imigranți alungați din occident bulucindu-se la granițe, zeci și zeci de mii de oameni gata să relanseze contagiunea pe teritoriul național sau la munca de sclavi ai economiilor dezvoltate, unde au fost chemați în sfidarea oricăror norme medicale, legale sau de bun simț.

E o țară cu viitorul incert. Orice ai spune, orice ai scrie, ar fi la fel de hazardat ca și presupunerile noastre politico-economice de acum 16 ani, mai bine sau mai puțin bine intenționați, cum eram. Azi nu se mai dau vize care să intereseze regimul călătoriilor. Ci vize simple, de viață sau de moarte.

Ce ar mai fi de adăugat? Aruncarea cu părerea a devenit sport mondial, bate în aceste zile, de la distanță, orice disciplină olimpică. Așa că revin la nevoia de tăcere. Tăcerea respectuoasă pe care, întrerupând-o în această pagină, vă rog să o simțiți doar ca pe o expresie a solidarității depline, a empatiei fără granițe pe care trebuie să o resimțim unii față de alții, uitându-ne trecutul și unindu-ne speranța într-un viitor cu adevărat comun. Măcar între noi, cetățenii ziși de mâna a doua ai EuropeiSănătate multă, tuturor!

Lucian RISTEA

Articol publicat în numărul 21 din 23 mai 2020