Dialog intercultural

THALIA ÎN ŢARA DE PRIPAS

THALIA ÎN ŢARA DE PRIPAS

Prea mulţi „tolbaşi de vorbe goale” se plimbă în zilele noastre pe ici, pe colea, făcând negustorie cu valorile cultural-identitare ale românilor din Voivodina şi poate chiar crezându-se stăpâni peste întreaga suflare românească, peste organizaţiile româneşti, peste instituţiile care s-au format de-a lungul deceniilor, trupe de teatru şi alte formaţii. Aceştia consideră că au mai multă chintesenţă decât nemuritorii zei protectori ai artei şi frumosului care ne fac ca la exact un secol după plecarea în eternitate a lui Alexandru Vlahuţă să considerăm că este de cuviinţă să facem referire la versurile lui atunci când mai ajunge pe agenda etniei româneşti din Voivodina ideea de a vorbi despre teatru. Este un act de curaj să vorbim despre teatrul românesc din Voivodina, să deschidem tema culturii şi a promovării valorilor culturale care „în ţara de pripas” tot mai des se risipesc sau, cel puţin, se defăimează.

În situaţia în care am ajuns să marcăm jubileele unor formaţii inexistente, acestea fiind de fapt reînfiinţate cu prilejul jubileelor, în care cultura nu rareori reprezintă doar un paravan pentru satisfacerea unor egouri şi poate chiar reglarea unor conturi (bancare, nu de altă natură), a te implica într-o activitate culturală, în montarea şi prezentarea unui spectacol, este un act de curaj suprem, o îndârjire care asigură perpetuarea unei manifestări care multe decenii a scos pe scenele căminelor culturale sute de spectacole şi mii de actori care pentru o seară au încercat să fie altceva decât ceea ce sunt în cotidian, au reuşit să realizeze roluri impresionante, dar crizele îşi lasă uşor amprenta şi asupra acestei scântei de cultură şi românism în spaţiul voivodinean.

Nu este agreabil, însă totuşi este necesar să spunem şi adevărul, pentru că dacă nu ne aplecăm asupra neajunsurilor, trăind într-un nor al propagandei, riscăm să credem că situaţia teatrului românesc din Voivodina este colorată în nuanţe de roz. Nu recunoaştem, dar observăm că la fiecare ediţie a „Zilelor…” facem concesii, compromisuri… La unele dintre acestea ne obligă situaţia financiară precară. Aici se spune că nu putem face prea multe, chiar dacă nu este întru totul adevărat. S-a făcut teatru, la acelaşi sau poate chiar şi la un nivel al prestaţiei artistice mult mai ridicat, în vreme de război, de inflaţie galopantă în ţara noastră în care valoarea banilor se schimba din oră în oră. S-a făcut teatru cu dragoste şi din dragoste.

,,Năpasta” în interpretarea trupei din Straja în 2004

Dragoste faţă de teatru probabil că avem şi astăzi, însă, din păcate, s-a cam epuizat entuziasmul de altădată, fapt care ne costă mult. Mersul lucrurilor în cadrul activităţii teatrale a românilor din Voivodina este marcat de conjunctura care influenţează viaţa de zi cu zi, cea culturală şi cea morală în „ţara de pripas”. Aceasta nu îi permite prea mult muzei Thalia să se manifeste pentru că, bântuită de criza sistemului de valori care, devastat fiind, promovează mediocritatea, linguşirea, „obrazul fără de ruşine”, „conştiinţă de vânzare”, „prostie, lene, linguşire” şi pe „cei mai nărăviţi din fire”, care vor fi amicii negustorului ajuns stăpân peste întreaga „Ţară de pripas” a lui Vlahuţă.

Rareori reuşim să evadăm din omniprezentele clişee. Presa românească din Voivodina nu poate să se debaraseze nici în condiţiile actualităţii de veşnicele epitete care se atribuie fiecărui spectacol. Magnific, fermecător, splendid, înălţător… De parcă, în toţi aceşti ani nu am avut parte de niciun spectacol mediocru sau chiar slab din aspectul valorii artistice, al prestaţiei actorilor sau regizorilor. Aceasta ne confirmă că teatrul în aceste spaţii persistă, dar că se manifestă şi după terminarea spectacolelor.

Teatrul la românii din Voivodina se manifestă şi în reportaje, dar mai ales în instituţii, la şedinţe, mese rotunde, foruri în care se decide viitorul etniei noastre în aceste spaţii. Atunci când renunţăm la teatru şi cad toate măştile dialogul cultural şi schimbul de opinii între semenii noştri se rezumă numai şi numai la modul în care se distribuie mijloacele financiare care stimulează activitatea trupelor de teatru de amatori. Sunt importanţi banii. Fără ei nu se pot face prea multe, dar sunt singura condiţie care trebuie îndeplinită pentru ca să ne putem bucura de spectacole reuşite şi de progres pe plan cultural-identitar când vine vorba de etnicii români din Voivodina.

În circumstanţele în care o manifestare precum sunt Zilele de Teatru ale Românilor din Voivodina se manifestă în cadrul unei comunităţi etnice minoritare, conotaţiile acesteia devin multiple. Pe lângă propăşirea valorilor culturale universale, prin scoaterea în evidenţă pe scenă ale unor trăsături şi caractere umane care să contribuie la edificarea individuală a spectatorului care gustă din spectacolul prezentat şi digeră atât cât îi permite capacitatea intelectuală, această manifestare are o misiune la fel de importantă – păstrarea şi promovarea limbii române.

,,Așteptându-l pe Godot” în interpretarea trupei din Novi Sad

În dorinţa de a face ceva nemaivăzut pe scena Zilelor… deseori recurgem la acţiuni care, trebuie să recunoaştem, sunt atât de originale încât ating uneori limitele penibilului. În numele artei şi al experimentului artistic ne permitem să ieşim prea des din standardele teatrale, create şi apărate de mii de ani. În dorinţa de a fi originali recurgem la momente care nu prea au teatru în sine, dar se prezintă uneori la Zilele de Teatru şi au tupeul de a se considera teatru.

Obiectivul oficial şi firesc al Zilelor de Teatru ale Românilor din Voivodina este promovarea limbii române literare. De ce tocmai a limbii literare? Pentru că dulcele grai al mamei, al gliei sau al satului se promovează în viaţa de zi cu zi a localităților noastre. Prilejurile de cultivare a limbii literare sunt mult mai rare. De aceea trebuie să ne preocupe mai mult, fără să facem compromisuri în acest sens. Dacă deja ne place să ne umflăm în pene cu realizările predecesorilor noştri, este firesc şi pare a fi şi o obligaţie morală faţă de aceştia să păstrăm şi să promovăm limba română literară, obiectiv al Zilelor, stabilit tocmai de ei, atunci când au pus „piatra de temelie” a ceea ce reprezintă astăzi Zilele de Teatru şi Uniunea Teatrelor de Amatori ale Românilor din Voivodina.

Din păcate, Zilele de Teatru… durează doar câteva zile, în cel mai propriu sens al cuvântului. Avem anual şase, şapte sau, dacă suntem mai activi, maximum opt zile de teatru, două sau trei luni de pregătire a acestora. În cealaltă perioadă a anului e doar sete neadăpată de teatru. Ne bucurăm de spectacole care durează cât viaţa fluturelui de Mureș sau Tisa, care ne fascinează o singură seară. Rareori spectacolele sunt prezentate în reluare şi încă nimeni nu s-a pus să facă o evidenţă a prezenţei teatrului românesc în satele cu populaţie românească. Există o serie de localităţi în care nu doar că nu s-a jucat, ci chiar nici nu s-a prezentat teatru de o perioadă bună de timp. În acest şir de localităţi, dacă nu punem la socoteală teatrul de copii, spre nefericirea noastră, nu se înscriu doar localităţile mici, ci apare şi un Grebenaţ, Vlaicovăţ, Ecica, Sân-Mihai, Petrovasâla, Satu Nou…

La fiecare început de an se deschide cercul vicios care se repetă cu mici variaţii de nume şi prenume ale persoanelor care adoptă decizii în etnie. An de an cercul se deschide cu aceleaşi întrebări: câţi bani vor fi pentru teatru? Ne putem aştepta la scenografii, costume şi rechizite mai serioase sau improvizăm, deoarece condițiile materiale nu ne oferă mai mult? Când vor primi trupele banii? Vom putea face teatru cu aceştia?

Apoi părăsim în mod demonstrativ ședințele. Apar nemulţumiri tacite, minciuni, şedinţe închise, instituţii prea puţin transparente, trupe absente de la Zilele de Teatru…, dar şi trupe care au rămas fidele manifestării, îndatorate până în măduva oaselor pentru că nu rareori mijloacele financiare menite acestora ajung în conturi în cel de-al doisprezecelea ceas sau poate chiar şi mai târziu.

După toate acestea, dar mai ales după ce cade cortina Zilelor…, se închide cercul vicios cu alte componente devenite tradiţionale la emulaţiile noastre culturale: componenţa juriului, mulţumiri, nemulţumiri, titluri bombastice în materiale prezentate de mass-media minoritară, bombardate din plin cu epitete la superlativ.

De-a lungul anilor, românii din Voivodina au reuşit ca din nimic să facă ceva, să facă teatru, artă, să umple sălile prezentând spectacole care dovedesc că încă mai existăm, că dăinuim prin limbă, cultură şi identitate. Cinste lor şi celor care îi susţin prin faptele lor mărinimoase, fie în calitate de sponsori, regizori, actori, scenografi sau simplii spectatori. Despre cei care pot face, dar nu fac nimic pentru păstrarea unor valori, tradiţii şi activităţi atât de importante pentru comunitate, ce altceva am mai putea spune decât…nimicuri.

Odată cu ridicarea cortinei la multe ediţii ale „Zilelor…” au căzut şi perdelele în spatele cărora se ascundeau cumplite adevăruri şi confirmarea unor presupuneri răsărite în prealabil. S-au risipit toate poveştile, visele şi speranţele că lucrurile vor fi mai altfel, că vom fi mai buni, mai organizaţi, mai uniţi şi mai implicaţi în viaţa cultural-amatoristică a românilor de pe aceste meleaguri. S-a dovedit de fiecare dată că unii oameni intră în ateneuri doar pentru ca să îi vadă lumea că au fost acolo. Ei nu trăiesc clipa, transpunerea în lumea imaginaţiei care ar urma să aducă ceva în plus spiritului fiecărei persoane care trebuie să plece mai bogat, mai edificat şi mai nobil de la un eveniment cultural. În schimb, se mulțumesc cu faptul că postează poze selfie pe reţelele de socializare. Cui îi mai pasă de teatru? Nimănui, sau puţinilor entuziaşti care se îndârjesc să se opună spectatorilor falşi, oamenilor falşi şi făţărniciei.

Este miraculos faptul că în ciuda tuturor aspectelor nocive teatrul românesc în acest spaţiu persistă. Se pare că în fiecare an teatrul adoarme, dar se trezeşte în prejma fiecări noi ediţii a Zilelor de Teatru şi ne uimeşte cu noi actori tineri care apar în faţa reflectoarelor, care ne conving că există o luminiţă, un scântei de lumină la capătul tunelului prin care călătorim din trecutul glorios spre viitorul incert. Aceşti tineri actori şi chiar regizori, coordonatori, plini de energia vârstei lor, ne fac să credem că încă ne putem păstra limba, valorile cultural-identitare, demnitatea naţională şi dorinţa ca în anii care urmează să vedem pe scenele căminelor şi societăţilor culturale din satele noastre spectacole noi, personaje şi actori care le insuflă viaţă.

,,Buna seara domnilor clovni”, trupa din Seleuș, 2011

Soarta teatrului românesc din Voivodina este croită pe deoparte de entuziaştii care se dedică cu toată fiinţa activităţii teatrale, investind timp şi eforturi colosale pentru ca teatrul românesc în aceste spaţii să existe şi să persiste, dar este croită şi de calicii de cultură care nu pot să trăiască la aceleaşi valenţe actul cultural-teatral şi importanţa acestuia în viaţa şi dăinuirea românilor pe aceste meleaguri.

Este poate mai important decât oricând să se păstreze identitatea şi demnitatea teatrului românsc de pe aceste meleaguri pentru ca să nu ajungă calicii de cultură din rândurile minorităţii române din Voivodina „să strângă ce a mai rămas” şi să facă negustorie cu activitatea şi identitatea culturală a românilor voivodineni.

Crunta realitate cotidiană ne aduce în prim plan situaţii ridicole din cadrul instituţiilor care alocă mijloacele financiare pentru cultură. Prin prisma bugetelor alocate din banii etniei unor instituţii şi organizaţii care se ocupă de cultură şi identitate. putem observa că se pune egalitate între montarea unui spectacol de teatru şi prepararea gemului sau ale altor produse gastronomice. Dacă mergem mai departe şi ne gândim la componenta identitară, urmărind logica acestor decizii, am putea fi prinși în capcana în care putem să credem că pentru păstrarea identităţii este mai importantă prepararea gemului decât editarea unei publicaţii, realizarea unor cercetări din domeniul istoriei, al artei sau limbii şi literaturii chiar dacă la baza identităţii stau limba şi valorile culturale care ne hrănesc spiritual şi abia în cele de urmă toate celelalte condimente gastro-culturale. De altfel, cultura nu se unge pe pâine. Este ceva mult mai sofisticat şi mai sacru decât poate să o perceapă mediocritatea cea atât de apeciată, promovată şi omniprezentă în spaţiul public şi instituţiile din „ţara de pripas”.

Rareori se mai gândeşte cineva la teatru într-un mod onest şi obiectiv, la rolul pe care îl are acesta în comunitate, cât de prezent sau absent este din viaţa românilor de la noi. E trist că şi după un secol de la plecarea în eternitate a scriitorului Alexandru Vlahuţă, ne punem şi noi aceeaşi întrebare, pentru că nu putem trage o concluzie:

Ce să mai faci? Ce să mai zici?

Sărmană ţară de pripas!”

Mircea LELEA

Articol publicat în numărul 26 din 27 iunie 2020