SLAVOMIR GVOZDENOVIĆ, PREȘEDINTELE DE ONOARE AL UNIUNII SÂRBILOR DIN ROMÂNIA

Uniunea Sârbilor din România are, în fiecare an, numeroase activități, este bine organizată, fiind un model de funcționare pentru mai multe instituții. Un mare merit îl are și scriitorul Slavomir Gvozdenović, unul dintre fondatorii Uniunii Sârbilor din România și președintele ei mai mulți ani, acum președintele de onoare, precum și primul președinte al Adunării Diasporei și a Sârbilor din Regiune. Datorită angajamentului său politic și organizării numeroaselor activități, în toți acești ani a apărat interesele sârbilor din România și a contribuit ca minoritatea sârbă din România să fie mai mult decât vizibilă în plan românesc, dar și mult mai larg.

În jur de trei decenii v-ați dedicat Uniunii Sârbilor din România. Ați contribuit la dezvoltarea și formarea acestei organizații. Care dintre activitățile acesteia le-ați evidenția?

– Acea primă ședință, când un comitet de inițiativă a decis în sediul Eparhiei Ortodoxe Sârbe să înființăm Uniunea Sârbilor din România și în disputele – micile polemici ale noastre, primul președinte al Uniunii ne-a atras atenția. Eu am condus prima ședință a Uniunii, cea de formare, care a fost și cea mai dificilă în toți acești treizeci de ani. Nemulțumirile s-au adunat și pe bună dreptate oamenii care au venit din diferite zone, cu elan, au crezut că vor muta munții. Toate astea trebuiau aduse sub un numitor comun. N-a fost deloc ușor. Cred că poate am fost singurul care a reușit să țină frânele în mână. Prin tonul meu, căci am o voce mai puternică, am reușit să mențin totul și până la urmă să ajungem la un numitor comun. Astăzi, când apar ca și în fiecare casă anumite dispute, anumite probleme – deși consider că suntem și pe mai departe cea mai organizată parte a diasporei sârbe de pe planetă (și nu exagerez) – trebuie să faci un compromis. Într-o casă trebuie să accepți și ceva ce poate ție personal nu îți place. Trebuie să măsori cât a pus umărul fiecare, mai mult sau mai puțin. A trecut timpul când putea să le spui ce să facă. Lumea noastră vede și judecă cu propriul cap și observă ce face fiecare dintre noi. Am reușit, în toți acești ani, împreună cu colegii mei. Acum au preluat Uniunea un grup de oameni mai tineri alături de care sunt, pe care-i sprijin. Există întrebări: De ce ăla? De ce așa? Domnule, atâta timp cât avem o organizație care este dată ca exemplu la București și la Belgrad, iar din Belgrad în trei diaspore sârbe, asta nu am putut oricât ne-am fi străduit unul, doi, trei. Am făcut toți noi împreună. Țineți cont de acest lucru. Uniunea, ca și alte instituții ale noastre, mai ales școlile, în momentul când o pierzi o dată, nu o vei mai avea niciodată. Ni s-a întâmplat lucrul acesta prin școli. Oamenii au înțeles. Am reușit astăzi. Lumea zice ,,naš savez“. Acest lucru sigur că te încălzește la inimă și îți dă speranță că totuși există oameni care văd și care judecă drept.

Angajamentul politic al dumneavoastră în cadrul Parlamentului românesc, unde ați reprezentat interesele comunității sârbe din România, a contribuit ca minoritatea sârbă din România să fie mai mult decât vizibilă în plan românesc și chiar mai larg.

Da, sunt de acord cu dumneavoastră. Iarăși plec de la micile reproșuri între noi și ale noastre, ceea ce le amintesc și prietenilor: când am intrat în Parlamentul României am intrat cu 30 de cărți scrise și semnate de mine. Acest argument l-au avut puțini parlamentari atunci, prin anul 92, când am intrat și am fost cinci mandate deputatul Uniunii Sârbilor, care îi reprezenta pe toți sârbii în Parlamentul României, ba mai mult decât atât. Am ales Comisia de cultură din motive lesne de înțeles. Am fost, timp de opt ani, unul dintre vicepreședinții acestei Comisii de cultură. Am reușit prin grupul de prietenie care există la noi – și care s-a format și la Belgrad – să se întâlnească cele două grupuri, să mai schimbăm puțin, să mai arătăm lucruri pozitive, lucruri bune, frumoase. Trebuie să învățăm din lucruri pozitive unii de la alții. Lucruri pozitive și bune le-au avut de-a lungul anilor și le au și astăzi românii din Serbia. Televiziunea în limba română este organizată. La noi încă nu este soluționată problema. Când ești la partid, prima dată obligația este la partid. Apoi ai obligația către comunitate, care nu te-a ales integral, ci ai fost ales de toți. Aici e diferența și un pic de greutate. E mai dificil la etnicii români care au intrat într-un moment dat. Am înțeles că au fost vreo cinci, dar au intrat prin diferite partide și au obligație față de partid. La noi nu a existat această obligație.

Dintre 18 minorități și aproape 30 de deputați maghiari în Parlamentul României să te aleagă secretar general al Grupului Român Interparlamentar este o chestie. Aici am vorbit despre țara noastră, am avut posibilitatea să vorbesc în plen și să prezint situația minorităților pe scurt. Am avut 5 minute la dispoziție. Acolo nu este ca la noi, ne întâlnim și ne ascultăm cât vrem. Acolo trebuie să te încadrezi. Am putut să spun asta, am putut să spun cât de europenește a rezolvat România o serie de probleme. Nu m-am dus acolo să fac propagandă. Am zis că mai avem împreună unele probleme, cred că le putem rezolva, soluție există, putem să ajungem la un numitor comun. Este important să înțelegem cu toții că locul și rostul nostru este acolo unde trăim, este acolo unde am și dat ceva. Timișoara e plină de simboluri sârbești. Aradul l-au înființat sârbii, l-au ridicat sârbii ș.a.m.d. Mi-am făcut foarte mulți prieteni tocmai din cauza acestei poziții care, în primul rând, cred că este una omenească. Colaborarea am realizat-o de-a lungul anilor. De fiecare dată am spus, repet și acum: ne putem sprijini reciproc, putem să avem un argument în plus în fața ambelor țări dacă ieșim împreună. De aceea și propunerea mea concretă să ne fiți oaspeți la Timișoara și să vă fim oaspeți la Panciova sau unde veți considera dvs. Putem să ajungem din România în Serbia când vrem. Dvs. puteți ajunge în România când vreți, dar în momentul în care apărem împreună și arătăm câteva segmente forte ale culturii, chiar ale identității noastre, este altceva decât când te duci și vorbești. Oamenii aceștia au venit cu secole pe umeri. Aceste secole ne-a lăsat cineva în moștenire. Ne-a lăsat un lucru enorm de frumos și nobil, dar și care ne apasă greu pe noi puținii care mai suntem. Mă bucur de colaborare și sunt sigur că o vom realiza împreună.

În Parlamentul României realmente m-am zbătut, în primul rând, pentru comunitatea sârbă din România. Vreau să amintesc câteva legi care au fost votate în Parlament și care se referă strict la comunitatea sârbă din România. De pildă, Legea veteranilor de război i-a acceptat ca veterani de război pe toți participanții sârbi din România, chiar și destui români din România în armata de eliberare a Iugoslaviei. Aceștia au statutul de veterani de război. Apoi este vorba despre menținerea școlilor noastre. M-am implicat direct în a soluționa o problemă car era oarecum o mică nedepretate și anume toți învățătorii minoritari predau pe lângă materia pe care o au și limba sârbă. Păi să fie plătiți pentru orele alea. Este un semn de respect față de acești oameni care ne învață, care ne educă și care au grijă de copiii noștri. A treia lege este unicul exemplu în lume când este vorba despre sârbii din diaspora. Noi avem Ziua Limbii Sârbe în România. Ea a fost votată când s-a votat Legea Zilei Minorității Sârbilor din România. Am ales simbolic 21 noiembrie când în 1826 Dimitrije Pantić Tirol, cel care a înființat prima bibliotecă sârbescă în Timișoara și cel care a înființat ,,Almanahul bănățean” l-a înștiințat printr-o scrisoare pe Vuk Karadžić la Viena că a tipărit cu ortografia sa primul număr al ,,Almanahului bănățean”. Puteam alege și Ziua Sf. Sava sau Vidovdan, dar am ales ceva ce este numai al nostru.

Am ținut cont întotdeauna de relațiile dintre cele două țări. Mi-am pus umărul puternic la contacte și la întâlniri periodice între grupurile parlamentare de prietenie din București, respectiv din Belgrad. Le-am adus o contribuție deplină. Întotdeauna plecau spre Serbia de la noi de la Uniune, ne vedeau, se întâlneau în anumite condiții și cu Comunitatea Românilor din Serbia. Aveau posibilitatea să vadă totul, nu să le spunem noi. Relațiile între noi au existat de-a lungul tuturor anilor. Pot fi și mai bune, mai ales ne pot fi de folos dacă o să fim înțelepți să le așezăm cum trebuie și să apărem în fața opiniei publice românești, respectiv sârbești, împreună.

Ar mai fi multe alte intervenții, ca de exemplu să ne păstrăm o clasă paralelă, să ne păstrăm un post în nu știu care sat… Pentru sârbii din România probabil cea mai mare problemă este păstrarea școlii în limba sârbă. Este o problemă dureroasă, la fel ca și la dumneavoastră. Având în vedere toate acestea, sigur că am avut de ce să mă lupt în Parlamentul României și mă bucur că am avut și de ce și pentru cine să mă zbat în Parlamentul României. În același timp, spun, reamintind că de câte ori am avut ocazia despre aceste probleme și președinților celor două țări încercând să propun niște soluții, măcar să se gândească asupra lor, ca de exemplu când este vorba de Casa Luceafărul, respectiv Casa cu Atlan ori Makrindom la Timișoara sau multe alte clădiri… Gândindu-mă la aceste probleme care sunt ale noastre specifice, gândindu-mă și la această prietenie între români și sârbi, amintind despre ea de fiecare dată, chiar și atunci în momentele acelea grele, sub presiunea enormă a comunității internaționale, Parlamentul nostru era aproape divizat.

Când a venit Tony Blaire în Parlamentul României, peste 40 la sută au purtat targheturile acelea. Nu eu sârbul, ci românii au purtat transparentele acelea pe care scria ,,Luați mâna de pe Serbia. Românii au făcut asta. Nu le-am sugerat eu să scrie ceva și ,,Kosovo e Serbia”. Acest lucru și atunci l-am vorbit, foarte dur, fără milă, adresându-mă lui Tony Blaire cu fascistule. M-au înțeles și când s-a încheiat toată treaba. Am avut câțiva prieteni care mi-au spus: ,,Sârbule, mulți nu ar fi avut curajul să spună asta ce le-ai zis“. Dincolo de toate acestea, noi trebuie să ne întoarcem la lucrurile acelea care ne redau speranța, lucrurile frumoase pe care le putem da ca exemplu a omeniei, a bunei vecinătăți în aceeași timp, nelimitându-ne dragostea față de ceea ce este specific al nostru, al sârbilor în România, respectiv al românilor în Serbia.

Cum ați defini statutul de minoritar etnic?

– Mai este câte un prieten care îmi spune: ,,Ce frumos e să fii minoritar“. Eu îi răspund: ,,Este atât de frumos încât din tot sufletul îți doresc să fii tu minoritar și eu majoritar, să vezi cum e“. Apartenența față de minoritatea ta, față de neamul tău, este o mândrie. În același timp este și o povară enormă, o grijă atât de mare. Numai cine nu este conștient nu poate să își dea seama și să înțeleagă cât de mare este această grijă. Nu este ușor și simplu să vezi că se stinge o școală și să nu ai posibilitatea, oricât ai încerca, să le prelungești cu câțiva ani. Când mai rămâne un elev sau doi nu mai ai ce face. Eu știu, am dat exemple două școli românești din Serbia cu un elev și un învățător. Uitați că se poate. De cauza aceasta am și spus că este bine să învățăm din exemplele pozitive unii de la alții. Localitatea mea de naștere, Belobreška, a avut una dintre cele mai bune și cele mai puternice școli minoritare, nu sârbești, ci minoritare din România. Nu mai avem clasele V-VIII, iar în clasele I-IV avem cinci elevi. Se stinge în fața noastră și este dureros. De aceea acest statut al nostru are și părțile frumoase, dar are și această durere de care nu vom scăpa cât vom exista ca minoritate etnică în România.

Vă rugăm să faceți o paralelă referitoare la drepturile sârbilor din România dintre poziția pe care au avut-o înainte de anii 90 și după?

 – Declarativ, am avut aceste drepturi și înainte de anii 90, însă atât de perfid a fost regimul că ne-a dat de înțeles fără să ne spună că e mai bine să învățați în școlile românești, că trăiți în România. Noi nu fugim ca alții de limba română, dar eu am venit din zona de pe Clisura Dunării, unde la Liceul Sârbesc nu am știut românește să vorbesc. Nu am învățat bine românește nici în liceu. Când am ajuns la București am avut unele colege care mai râdeau de mine cum vorbeam românește ca să ajung la sfârșitul facultății să am la examene note mai mari la limba română ca ele, iar ele note mai mari la limba sârbă. O altă problemă era că nu aveai voie să te declari că ești sârb. În livretele militare nu ne-au trecut așa ceva. Când aveam programe culturale trebuiau obligatoriu să fie 30-35 la sută din repertoriu în limba română și multe altele. Totul a fost așa organizat ca să ne îndrepte spre pasivitate. Nu ne-au omorât pentru că am fost sârbi, deși am pățit enorm de multe, dar nu atât din cauza României cât din cauza informbiroului. Aproape 4 000 de sârbi au fost deportați în Baragan, 1 150 și chiar mai mulți au fost deținuți politici. Această tragedie nu a suferit nicio comunitate în România. Unii colegi au zis și noi am suferit. Da, domnule, când pleacă 40.000 de români, sunt deportați în Baragan, asta este 00… nu știu cât la sută, când pleacă 4 000 asta este 10 la sută, de o sută de ori procentual luat. Vă rog să vă gândiți la acest lucru. Am fost decapitați la școli, la biserici… Atunci a început degringolada noastră. Când a venit Ceaușescu, a început politica națională și antiminoritară. Am ajuns unde am ajuns, că nu putem să ne revenim nici o minoritate în România, indiferent cât ne-am strădui.

Aici este paradoxul – Trăim acum în cea mai mare libertate, în cea mai mare democrație și paradoxal pierdem cel mai mult ca minoritate, ca instituție minoritară. Ne-am organizat în Uniunea Sârbilor. E bine organizată, e pusă la punct. Avem relații. Nu există o localitate în Banat în care eu nu am fost ca deputat de mai multe ori decât toți ceilalți europarlamentari la un loc (și de la Camera Deputaților și de la Senat). Am încercat câte ceva să le rezolv. Uneori oamenilor le este bine când are cineva să-i asculte. Mai treci niște kilometri în plus, mai rezolvi ceva, câte un pod, orice… Altfel te privesc oamenii aceștia, te respectă. Altfel te privesc și cei în fața cărora te-ai dus cu jalba în proțap. Când trebuia să le dea pământul înapoi erau revoluții întregi. Am reușit cel puțin să le arăt oamenilor că-i respect și am dus o delegație a sârbilor din România în Parlamentul României să-și ceară drepturile. Tot Parlamentul le-a aplaudat, i-a salutat și am rezolvat câte ceva.

De aceea spun că noi nu trebuie să uităm unde trăim, unde ne este rostul. Rostul nu este acolo unde ne-am născut și trăim. Trebuie să fim în același timp buni sârbi, trebuie ca să fim în același timp buni români. Pe vremuri când era președintele Uniunii Scriitorilor Dumitru Radu Popescu, un om deosebit, nu numai un mare scriitor român, ajutându-mă să ajung la Festivalul de Poezie ,,Toamna poeților” din Smederevo (căci eu trebuiam să fug din Timișoara, să-mi fac pașaportul la București, ca să nu mă împiedice cineva la Timișoara ca să nu ajung) mi-a zis: ,,Sârbule, eu știu că sângele apă nu se face, dar eu știu aveți omenie“. Am căutat să nu-l dezamăgesc, să nu-i dezamăgesc. Am căutat să fiu un om care poate să ajute și prin traduceri. Prin zeci de traduceri am ajutat să se apropie și să se cunoască mai bine două literaturi, să vadă și unii și alții ce valori au, câteodată nefiind nici conștienți cât de mari sunt valorile acestea.

Ați amintit literatura, iar dvs. sunteți un reprezentant de vârf al literaturii sârbe din România. Cum apreciați literatura minorității din care faceți parte?

 – Literatura din care fac parte se poate împărți, cu părere de rău o spun chiar dacă poate o să deranjez pe cineva, în două părți: a minoritarilor sârbi și a scriitorilor sârbi, care nu sunt scriitori pentru că sunt minoritari, ci sunt scriitori. Îmi place să cred că fac parte din acest grup de scriitori care a ajuns, încă în perioada aceea, membru de onoare al Uniunii Scriitorilor în iunie 1989. Clandestin mi-au trecut manuscrisul pentru prima data, pentru care am primit și cel mai mare premiu de poezie în Iugoslavia de atunci la Niš – ,,Branko Miljković”. Am devenit membru de onoare al Uniunii Scriitorilor și iată prezent ba cu Geo Bogza, ba cu Nichita Stănescu, ba cu Marin Sorescu la Struga ș.a.m.d. Am ajuns să fiu prezent acolo și să fiu de folos, nu numai în momentul traducerii și atunci când trebuiau închegate anumite cărți, când trebuiau să se înțeleagă într-un fel sau altul etc. Am atâtea amintiri și o să le așez acum, intrând în pensie, într-o carte. Cărțile minoritare nu aduc bani. Eu fac pariu că această carte va aduce un profit și editorului și autorului.

Statul sârb sprijină comunitatea sârbă din România. Ce ar mai fi de făcut la acest capitol?

 – Multe. Să nu mă întrebați cât sprijină că mi-e rușine să vă spun. Față de cât sprijină statul român, chiar e puțin. Două, trei la sută sprijină în comparație cu sprijinul primit din România. Nu suntem mulțumiți din acest punct de vedere, dar am înțeles și înțelegem prin ce greutăți încă trece Serbia. Suntem conștienți de acest lucru și nu vrem să împovărăm și noi, deși aceasta este foarte puțin.

Noi am construit, pe timpul când eram eu președintele Uniunii, Casa Sârbească, sediul central al Uniunii Sârbilor. Putem să ne mândrim. Cei care au continuat au făcut și Centrul Cultural Sârbesc. Complexul acesta integral se poate compara numai cu ce au nemții în Timișoara. Noi știm cine îi finanțează, care stat și ce fel de stat stă în spatele lor, în comparație cu noi care am fost și am rămas aproape copiii nimănui. Dincolo de toate acestea, relațiile cu Serbia s-au normalizat, sunt mai bune. Suntem prezenți la festivaluri, tipărim anumite cărți, mai luăm vreun premiu literar, devenim membri ai tuturor uniunilor de scriitori din Banja Luka, Kosovska Mitrovica… Avem o relație specială cu Matica Srpska din Novi Sad. Toate aceste lucruri, când se așează, arată că totuși lucrurile stau altfel. Lucrurile stau mult mai bine decât cum au fost până în 1989. Numai o singură durere este: ne împuținăm pe zi ce trece și nu mai știm ce să credem, dar nu ne pierdem speranța.

Care sunt obiecțiile la colaborarea cu autoritățile din România?

 – Cred că reprezentarea noastră în instituțiile locale în afară de alegerile pentru consilieri comunali ar putea să fie un pic mai bună. Noi nu am uitat și ne-am bucurat când românii au avut un prefect al județului Banatului de Sud. Când o să avem măcar un director în județul Consiliului Județean din Timiș sau Caraș Severin sau altundeva? Totuși, trebuie să spun că acolo unde suntem majoritari, această majoritate a noastră se vede și în planul reprezentării în consiliile locale. Este drept, fiecare intră pe lista unui partid și partidele nu au milă față de nimeni, nici la noi în România, nici în Serbia și niciunde. Intrând pe această listă, datoriile lui sunt prima dată față de partid. Noi am avut un caz în comuna Sokol, localitatea de naștere a marelui fotbalist Belodedici. Am avut o situație în urma unor alegeri de mai demult, unde erau 13 consilieri de pe listele a 13 partide și toți au fost sârbi. Această situație nu știu dacă s-a soluționat cel mai bine. În momentul în care tu intri în Parlamentul României, în consilii județene, în consiliile locale, pe lista unui partid, numai de acesta ești legat. Dacă nu, îți pierzi locul. Nu, acum bate vântul altfel, ne întoarcem altfel. Nu. Asta nu mi-a plăcut niciodată și consider că aici ar trebui să fim toți mai fermi. Este foarte, foarte dificil.

Noi avem o comunitate mândră și dreaptă căreia dreptatea îi place înainte de toate, chiar dacă am avea de suferit din cauza aceasta. Noi avem o comunitate, mai întâi, de bun gospodar. La noi satele noastre arată bine, de ne întreabă și prietenii și colegii români. Le zic: oamenii sunt harnici, muncesc, au grijă, își iubesc localitățile. Întotdeauna, peste tot unde am ajuns – și repet, am ajuns de mai multe ori decât toți ceilalți parlamentari împreună – este important să ne amintim de aceste calități, este important să ne amintim de ce am avut și mai ales ce trebuie să ne mai păstrăm.

Interviu consemnat de Teodora SMOLEAN