PROF. DR. ZORAN PAVLOVIĆ, AVOCATUL POPORULUI PROVINCIAL – OMBUDSMAN

Anul acesta, în octombrie, s-au împlinit 30 de ani de la adoptarea Convenţiei privind drepturile copilului. Avocatul Poporului Provincial – Ombudsman şi Institutul pentru Cercetările Criminologice şi Sociologice din Belgrad au organizat, în perioada 29-31 octombrie, la Rectoratul Universităţii din Novi Sad, conferinţa ştiinţifică internaţională ,,Protecţia drepturilor copilului – 30 de ani de la adoptarea Convenţiei privind drepturile copilului”. Conferinţa a fost susţinută de Ministerul Învăţământului, ştiinţei şi Dezvoltării Tehnologice. Această conferinţă face parte din Festivalul Drepturilor Copilului care are loc din 29 octombrie până în 20 noiembrie în mai multe spaţii şi va cuprinde mai multe activităţi. A fost aceasta un bun prilej de a realiza un interviu pe acest subiect cu prof. dr. Zoran Pavlović, ombudsman provincial.

Anul acesta se marchează 30 de ani de la adoptarea Convenţiei privind drepturile copilului. Dacă am face un rezumat al rezultatelor aplicării Convenţiei, care ar fi gradul de realizare a drepturilor copilului? Există şi în prezent probleme arzătoare în acest domeniu?

– Permiteţi-mi ca, mai întâi, să subliniez importanţa contractului pe care l-aţi amintit. Convenţia reprezintă primul act internaţional privind protecţia şi îmbunătăţirea drepturilor copiilor cu caracter obligatoriu. Este vorba despre unul dintre cele mai acceptate acorduri universale privind drepturile umane în care copiii pentru prima dată sunt recunoscuţi ca titulari de drepturi. Pe lângă faptul că reprezintă un contract cu cele mai multe ratificări, Convenţia este importantă şi pentru faptul că prin ea copilului i se recunosc drepturile de cetăţean, dreptul la adunări, la libertatea de exprimare a atitudinii sau dreptul de participarea la procesul de adoptare a deciziilor care îl vizează în mod direct.

Mă întrebaţi dacă există probleme în legătură cu Convenţia. Da, există, însă nu în sensul la care vă aşteptaţi. Copilul ia parte activă, este un subiect şi nu un obiect al paternalismului rigid. De la acest punct porneşte Convenţia. În ceea ce priveşte lucrurile care îl afectează pe copil în mod direct, trebuie să respectaţi părerea copilului şi să vă comportaţi în conformitate cu interesul lui cel mai bun. Este aşa întotdeauna, cu orice ocazie? Evident că nu. Nu este cazul nici în societăţile mult mai bine organizate ca a noastră. Pe copii încă îi privim ca şi pe persoane dependente, imature, neînţelegătoare, incomplete, care necesită supravegherea şi protecţia adulţilor. Pentru a nu fi înţeles greşit, voi preciza că problema nu constă în faptul că părinţii au grijă de copilul lor. Problema apare atunci încât acea grijă devine un factor care limitează, care marginalizează dezvoltarea emotivă, cea socială şi cea intelectuală a copiilor, ceea ce îi face să devină dependenţi de autoritatea părintească, îi împiedică să câştige independenţa şi să-şi dezvolte competenţele.

Este oare Serbia o societate responsabilă? Care este gradul nostru de responsabilitate ca indivizi şi comunitate faţă de cei mai tineri membri ai societăţii?

– Responsabilitatea societăţii noastre nu poate fi considerată o problemă, dacă plecăm de la faptul că ea este primordială. Îşi are originile în grija firească a părinţilor pentru copil. Motivul pentru care acea responsabilitate nu a atins nivelul corespunzător constă în deja amintita neştiinţă, dar şi în vechea maximă: ,,Drumul spre infern este pavat cu cele mai bune intenţii“. Anume, nu rareori, chiar şi părinţii, cei care ar trebui să fie şi primii protectori ai bunăstării copilului lor, apelează la măsurile ce pot fi păgubitoare pentru dreptul copilului. În cazuri de dispute de lungă durată sau nemulţumiţi de rezultatul lor, cel mai des când este vorba despre proceduri pe care le desfăşoară şcoala sau autoritatea tutelară, părinţii se adresează publicului prin intermediul reţelelor de socializare sau a mass-mediei. Aceasta reprezintă o încălcare gravă a dreptului copilului, a orgoliului şi a dreptului la confidenţialitate. Să nu mai vorbim despre implicarea copilului, care în cele mai dese cazuri lipseşte în astfel de momente. Fiecare urmă, dar de care să ştim că este una de neşters, lasă consecinţe pe dezvoltarea de mai târziu a copilului. Pe de altă parte, mass-media devine o problemă când în lupta pentru a-şi majora tirajul neglijează orgoliul şi interesele copilului. Mass-media trebuie să respecte identitatea şi confidenţialitatea copiilor în aşa fel încât prin articolele lor să conducă la stigmatizarea lor.

În ce măsură publicul este familiarizat cu problemele care ţin de realizarea drepturilor copilului şi de modalităţile de protecţie a copilului?

– Publicul din ţara noastră nu este îndeajuns de familiarizat cu problemele copiilor şi mai puţin cu mecanismele de protecţie a acestora. Un loc fundamental în sistem îl ocupă protecţia legislativă. Sistemul în sine legat de protecţia copiilor este unul foarte complex şi cuprinde atât participanţii instituţionali, cât şi pe cei din afară. Dacă vorbim de probleme, ele sunt într-adevăr numeroase: de la violenţă, la sărăcie, inaccesibilitatea serviciilor culturale de calitate până la variate anomalii sociale, cum sunt, spre exemplu, infracţiunile comise de minori.

Sărăcia este o problemă deosebit de importantă, deoarece facilitează încălcarea drepturilor copilului: de exemplu, dreptul la viaţă, la supravieţuire şi la progres, dreptul la educaţie, la participare, la siguranţă şi securitate etc. Asupra unei crize morale serioase indică ofensele batjocorirea copiii ai căror părinţi nu au posibilitatea să le asigure îmbrăcăminte de marcă sau cele mai noi modele de celulare. O problemă aparte, deosebit de însemnată, este cea a sărăciei care se moşteneşte şi transmite din generaţie în generaţie. Acesta este cazul copiilor din familiile de rromi. Dacă ne dorim să fim o societate umană, trebuie să fim mult mai receptivi la problemele copiilor cu dizabilităţi în dezvoltare, să ne orientăm mai mult spre prevenirea segregaţiei şi excluderea lor din viaţa comunităţii. Trebuie să ne îndreptăm atenţia spre cea mai sensibilă categorie de copii: cei incluşi în viaţa şi munca de pe străzi, care în cele mai dese cazuri sunt foarte frecvent expuşi la diversele abuzuri şi exploatări.

Cât de vizibil este rolul organelor de justiţie în privinţa protecţiei drepturilor copilului în societatea noastră?

– Când spunem justiţie, în general ne gândim, în primul rând, partea represivă, la tribunalul care adoptă hotărâri în cauzele penale, la procuratura generală, însă multe evenimente vitale se găsesc tocmai în faţa tribunalului cetăţenilor. Se pare că a venit momentul oportun să vorbim despre o posibilă necesitate de creare a tribunalului familiei, dar şi despre faptul că, fie că îl vom avea sau nu, trebuie să existe o zi sau mai multe zile în care se vor adopta hotărâri în procesele în care sunt copiii implicaţi şi care să fie ca şi o zi a familiei. Rolul extrem de important al justiţiei trebuie să fie recunoscut de toţi membrii societăţii, pentru ca deciziile care se adoptă să fie implementate, respectate şi realizabile.

Teodora SMOLEAN

Articolul integral îl puteți citi în numărul 45 din 9 noiembrie 2019