„Nu există muncă mai nobilă decât cea de a lumina mințile și a atinge sufletele prin cuvânt.” (Veronica Simionica-Hasnaș)
Într-o lume grăbită, unde timpul pare să îşi piardă adesea răbdarea, există oameni care prin simpla lor prezenţă aduc linişte, eleganţă şi o frumuseţe interioară ce nu poate trece neobservată. Una dintre aceste personalităţi este doamna Veronica Simionică-Hasnaş, originară din satul Condrăteşti, raionul Ungheni, Republica Moldova – o femeie care impresionează prin blândeţe, nobleţe şi prin forţa cuvântului său.
Medic stomatolog-pediatru de vocaţie, director al Centrului Stomatologic Municipal din Bălţi, Veronica Simionica-Hasnaş este mai mult decât un profesionist dedicat: este un suflet dăruit oamenilor. Însă, dincolo de halatul alb, ea poartă cu sine o altă lumină – aceea a poeziei, care i-a devenit limbaj tainic şi punte de legătură cu lumea.
Versurile sale, adevărate picături de balsam pentru suflet, au fost publicate în numeroase reviste literare şi antologii naţionale şi internaţionale, confirmând apartenenţa sa la Uniunea Internaţională a Oamenilor de Creaţie şi la Asociaţia Poeţilor Mondiali. Cărţi precum „Vibrează veşniciile în noi”, „În umbra dorului” sau recentul volum „Ninsori cu flori de iasomie” aduc în faţa cititorului o poezie limpede, tandră şi profundă, în care dorul, iubirea şi frumuseţea clipei îşi găsesc o expresie unică.
Distinsă cu importante recunoaşteri – între care Ordinul prezidenţial „Gloria Muncii” şi medalii de înaltă valoare spirituală – Veronica Simionică-Hasnaş rămâne un exemplu de profesionalism, sensibilitate şi demnitate. Ea reuşeşte să demonstreze că medicina şi poezia nu sunt două lumi paralele, ci două ramuri ale aceleiaşi misiuni: aceea de a vindeca – trupul prin ştiinţă, sufletul prin cuvânt.
Doamnă Veronica, să începem prin a deschide împreună albumul inimii… Cum era copilăria dumneavoastră în satul Condrătești? Ce culori, mirosuri, chipuri sau întâmplări v-au rămas adânc întipărite în suflet și cum v-a influențat acel mediu începuturile și alegerile în viață?
Copilăria mea în satul Condrătești a fost ca o poveste, țesută din fire de lumină, iarbă și dor. Îmi amintesc cu o nostalgie de culorile vii ale verii – grâul copt care legăna câmpurile în bătaia vântului, verdele adânc al pădurilor din apropiere, și roșul-aprins al macilor care înfloreau la marginea drumurilor. Mirosul pâinii coapte în cuptorul de acasă încă îl simt uneori, de parcă ar ieși dintr-o amintire caldă. Și acel miros de fân proaspăt cosit, amestecat cu parfumul florilor de tei, a fost parfumul verii mele de copil. Chipurile satului, brăzdate de timp și tăceri, mi-au fost primele cărți, pe care le citeam din ochi, din gesturi, din câte o binecuvântare rostită la poartă. Le port mereu în suflet: mama cu zâmbet blând și ochii ei care vorbeau mai mult decât cuvintele, tata cu mâinile crăpate de muncă, dar calde și sigure, și bătrânii satului, înțelepți fără să fi fost vreodată la școli înalte, dar cu inima plină de rosturi. Întâmplările simple – o joacă pe dealuri, o ploaie de vară sub care alergam desculță, colindul de Crăciun – mi-au sădit rădăcini adânci.
Satul m-a învățat tăcerea care ascultă, răbdarea pământului și bucuria lucrurilor mici. M-a învățat să iubesc liniștea. M-a crescut cu frica de Dumnezeu și cu dragul de cuvânt sfânt. Și dacă azi aleg să scriu, să simt, să fiu cu adevărat, e pentru că rădăcinile mele n-au uitat de unde au pornit.
Tot acel mediu curat, sincer și aspru pe alocuri, m-a format și m-a îndrumat. Mi-a dat rădăcini, dar și aripi. Poate de aceea, în tot ce am ales să fac, m-am întors mereu, într-un fel sau altul, la Condrătești, la oameni, la glasul lor, la simplitatea care vindecă și inspiră.
Copilăria mea la Condrătești a fost un capitol tăcut dintr-o carte nescrisă, cu file de lumină și margini roase de vânt. Un început simplu, dar adânc, ca o fântână de lut din care se adapă sufletul și peste ani.
Ceea ce sunt azi poartă amprenta acelor zile și a acelui pământ. Copilăria mea la Condrătești nu a fost o întâmplare, ci o temelie.
În ce fel a modelat acest univers rural, cu ritmurile lui firești, cu oamenii simpli și drepți, cu tradițiile, greutățile și bucuriile lui, felul în care ați început să priviți lumea, să înțelegeți rosturile vieții și să vă croiți, pas cu pas, propriul drum?
Universul rural în care am crescut nu mi-a fost doar decor, ci leagăn și temelie. Acolo am învățat că viața nu se trăiește în salturi mari, ci în pași mărunți, așezați pe pământ cu teamă de Dumnezeu și încredere în ziua de mâine. Ramurile lui firești, pomii ce rodeau din plin sau din puțin, câmpurile care cereau trudă și așteptare, mi-au vorbit, de timpuriu, despre răbdare, despre legătura adâncă dintre om și clipă, dintre efort și rod. Oamenii satului, simpli, dar neclintiți în ale lor, mi-au fost primele icoane vii ale demnității. Nu vorbeau despre curaj, dar îl trăiau. Nu filosofau despre rosturi, dar le așezau în fiecare faptă: în pâinea frământată cu grijă, în hainele cusute pentru iarnă, în lumina pusă la fereastră pentru cel întârziat. Tradițiile, greutățile și bucuriile nu s-au contrazis între ele, ci s-au împletit într-un fir de înțelepciune simplă: că orice durere trece, dar cinstea rămâne; că sărbătoarea vine doar după muncă; că nu e nimic mai sfânt decât să nu uiți cine ești și de unde pornești. Acest univers m-a învățat să privesc lumea nu cu grabă, ci cu aplecare. Să caut esențele, nu poleiala. Să cred în mersul firesc al lucrurilor, nu în drumuri scurte. Și astfel, cu pasul celui ce ascultă pământul, mi-am croit și eu drumul, fără zgomot, dar cu rost.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 35 din 30 august 2025
