Otilia Hedeșan (n. 1962) este etnolog, profesor de civilizație româneascăla Universitatea de Vest din Timișoara. Aici coordonează grupul de studii și de cercetări multidisciplinare RHeA (Research Center for Heritage and Cultural Anthropology), care implică numeroși cercetători tineri, doctoranzi și postdoctoranzi. A publicat numeroase cărți și articole despre cultura tradițională românească, referindu-se mai cu seamă la mitologia populară, la calendar, sau la tradițiile culinare ale românilor. De asemenea, a editat colecții de texte folclorice, a scos la lumină și a interpretat povești ale vieții memorabile ale unor personalități proeminente ale satelor de la trecerea din secolul douăzeci în secolul douăzeciși unu.
Doamna profesoară, știu că activitatea dumneavoastră este una bogată, sunteți foarte activă, predați la Universitatea din Timișoara, participați la conferințe de etnologie și antropologie culturală, organizați întâlniri ale specialiștilor în culturi tradiționale din România și, uneori, și din străinătate. Aș vrea, însă, ca discuția noastră de astăzi să se refere mai ales la relațiile Dumneavoastră cu românii din Serbia, la drumurile și proiectele Dumneavoastră de aici. De fapt aș vrea să încep prin a vă întreba cum ați ajuns să fiți atât de legată de comunitatea noastră?
Legăturile mele cu comunitățile românilor din Serbia sunt, deja, astăzi, mai îndelungate de treizeci de ani și au început, cumva, din întâmplare. Eu sunt originară din partea de vest a României, m-am născut la Pecica, pe malul drept al Mureșului, și m-am mutat, apoi, în Banat. Mi-am trăit viața în localități din apropierea graniței cu Serbia, la Arad, unde am făcut liceul, la Sânnicolau-Mare, unde mi-am început cariera de profesoară și, din anii ‚90, locuiesc la Timișoara.
Evident că știam despre satele de români din Banatul Sârbesc, din Banatul Iugoslav, cum se spunea în anii 1980, dintr-o serie de experiențe minore dar coerente. Părinții mei participaseră, în calitate de actori amatori, la una din edițiile din anii 1980 ale festivalului de teatru al românilor din Voivodina. Fuseseră atunci până la Uzdin și povesteau cu mare admirație și uriașă plăcere despre zilele petrecute acolo, despre ospitalitatea oamenilor și despre viața lor înfloritoare. La facultate, am avut, de asemenea, o colegă de an originară de la Satu Nou, pe Rodica Țăpârgea, devenită, apoi, profesoară în satul său natal. Aș mai putea aminti și că, asemenea tuturor românilor care locuiau în zonele acestea de lângă graniță în ultimii ani ai comunismului, urmăream diferite televiziuni sârbești, inclusiv emisiunile în limba română de la Novi Sad.
Vreau să spun că în adolescența mea și în anii primei tinereți știam despre satele românești din Serbia, mai ales despre românii din Banatul Sârbesc, cam cât știa un locuitor oarecare din regiune, dar nu mai mult. Și, mai ales, știam toate aceste lucruri din familie sau din observațiile personale, nu învățasem niciunde undeva, la școală ori la facultate, despre aceste comunități, despre istoria sau tradițiile lor. Aceste realități nu se discutau niciodată, în mod deschis,în România comunistă. Așezată între „țări prietene”, coparticipante la același „drum al construirii socialismului”, în mod oficial, public,autoritatea română păstra o tăcere densă, câlțoasă, când venea vorba despre existența unor români în afara granițelor.
Sigur, erau, aici, o serie de grade ale instituirii și păstrării tăcerii. Cel mai puțin se vorbea în discursul public despre românii din exil, despre micile comunități de intelectuali democrați care reușiseră să se stabilească în diferite orașe din Occident după Războiul al Doilea Mondial. Dar, fiindcă aceste grupuri erau cele care se manifestau prin diverse posturi de radio ascultate cu mult interes de români, mai ales prin radio Europa liberă sau Vocea Americii, populația aflase despre chestiunea românilor din exil. Un alt subiect al unei tăceri publice obstinate îl reprezentau regiunile cu populație românească aflate pe teritoriul fostei URSS, adică Moldova dintre Nistru și Prut, Bucovina de Nord sau Transcarpatia. Totuși, și în acest caz, informația străpungea gardurile de sârmă ghimpată impuse din afară. Când o amintire restituită din memoria colectivă, încă afectată de efectele celui de-al Doilea Război Mondial, când câte o informație disparată din numeroasele texte de literatură română, deschideau calea către realitate. Uneori aceste date erau puține și ocazionale, alteori ele se intensificau și se multiplicau, fie și pasager, când accentele politicii regimului comunist de la București aveau tonuri mai învederat anti-rusești.
În ceea ce privește populațiile de români din fosta Iugoslavie, acestea s-au aflat într-o situație aparte și paradoxală, întrucâtva. Rămase, cum s-ar spune astăzi, „sub radar”, trăind într-o țară cu care România comunistă avea relații prioritare − „calde, prietenești”, cum descria presa din regimul Ceaușescu cu maximum al încrederii între partenerii internaționali – comunitățile de români din Serbia s-ar fi cuvenit să fie ori ajutate, ori cel puțin mai vizibilizate în interiorul României. Niciunul din aceste lucruri nu s-a întâmplat, însă, interesul pentru românii din Serbia rămânând, în toată perioada comunistă, un simplu exotism regional. Sigur că această situație revelează încă o dată caracterul aberant și iresponsabil al politicii regimului comunist de la București, dar nu acesta este subiectul central al discuției noastre, așadar nu mai insist în această privință.
Vă mulțumesc pentru descrierea acestui context, din care înțeleg că, în ultimii ani ai comunismului, în România nu se vorbea prea mult despre românii noștri din Banat…
Nu-nu,trebuie să subliniez cât se poate de clar: românii din Serbia nu reprezentau, în perioada comunistă, un subiect pentru politica și informația publică națională. Altfel, pe străzile din Timișoara și Arad, la Reșița, Sânnicolau-Mare și Jimbolia, oamenii îi auzeau vorbindu-și limba lor colorată și accentuat regională. Călătorind, având acces la numeroase lucruri pe atunci inexistente în România, românii din Serbia au fost, mai cu seamă în anii 1970 – 1990, un model de viață și de societate de succes.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 3 din 17 ianuarie 2026
