Intrarea în literatură a lui Vasko (Vasile) Popa (n. 29 iunie 1922, Grebenaț, Serbia – d. 5 ianuarie 1991) a avut loc în același timp cu debutul procesului de resurecție/revizuire a formulelor lirice arhetipale, când limbajul poetic, atras de ,,absurdul” mesianic ale modernismului, anunța noi direcții de identificare spirituală în Europa.
Modelele avangardiste asimilate de poet în perioada studiilor universitare de la București, unde a luat contact direct cu lirica lui Tudor Arghezi, a lui Ion Barbu și a lui Gellu Naum, aveau să-i orienteze spiritul literar-istoric către un suprarealism esthetic, acesta fiind motivat de dorința sa acerbă de a adapta realitatea imediată la ideile rizomice ale constructivismului promovat sub semnul unor canoane consacrate care, totuși, nu-și mai justificau existența.
Aversiunea lui Vasko față de hei-rup-ismul zgomotos, generator al fenomenului de fetișizare a valorilor poetice românești și sârbești, s-a manifestat într-un liber consimțit și conștient act poetic a cărui rațiune era pe de o parte respingerea fără toleranță a maniheismului ideologic-traumatizant și a improvizațiilor impuse aleatoriu de dogmatism și, pe de altă parte, promovarea sincronică a arhetipurilor specifice poeziei universal, propulsându-l astfel în prima/energetica linie a modernismului european.
,,Sensuri în nonsensuri” Noua paradigmă, orientată abrupt spre un imaginar paradisiac ,,utopic” și ,,ambiguu”, a căpătat ,,sensuri în nonsensuri” punând în acest fel bazele artei poetice vaskopopiene a cărei ,,țintă” a devenit descoperirea universului în care eul liric trebuie, eminescian vorbind, să accepte prezența unei fatale/faustice identități și, totodată, să se alimenteze din inepuizabilele ei surse ,,organiciste” autohtone. Cazul Vasko (Vasile) Popa ilustrează perfect și definitoriu necesitatea înnoirii registrului poetic al literaturii române din Serbia în condițiile în care avea să zdruncine din temelii legitimitatea unor valori tabu cantonate, din păcate, în construcții livresc-provinciale. Foamea de lirism (,,Sosii de la drum/ Prăfuit și flămând/ Și-nsetat de o altă lume” – Hilandar), mult timp estompată de lirozofii proletcultismului, a provocat în Ființa poetului mutații profunde.
Florian COPCEA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 2 din 16 ianuarie 2021
