Modernitatea poeziei Marianei Stratulat este susținută temeinic de formulări și nuanțări proprii, vizionare și nu mimetic, cum adesea întâlnim în creația tinerilor lirosofi din Voivodina, Serbia. Limbajul poetei vădește o fericită asimilare a logosului vaskopopiean, lucru care îi dovedește, într-un anumit fel, fidelitatea față de paradigma impusă în literatura europeană de autorul Scoarței/Kora.
Deschiderea spre complexitatea semantică îi facilitează, așadar, posibilitatea de a demonstra, programatic, nonunivocitatea sensurilor parasimpatetice pe care înaintașul său le-a canonizat în po(i)etica europeană: ,,Necuvântul acesta ar putea fi rostit/ de gura mea sau a altuia,/ dar lasă-l în glorie să mă cheme.// Cu grăitoarea ta voce/ adu-mi necuvântule la malul răbdării literele/ și alungă lupii netăceri aruncând în foc./ Simțind că i se apropie nașterea/ versul/ își leapădă pielea de tigru neîmblânzit.// Poemele încep precum un zid/ de mănăstire să se ridice,/ necuvântule îți umblă prin oase realitatea:/ vei ajunge să mă îmbrățișezi” (Până la sfârșit); sau: „Un foc lăuntric/ și crește și scade ciclic/ când gura-mi laudă aduce/ mărului furat și amar și dulce.// Femeie trecând nesfârșită/ de slavă lipsită/ odată cu cuvintele venind/ și murind,/ îmi arunc lanțul și haina/ în visul ce-ți ascunde taina” (O poveste).
În consecință, imaginarul Marianei Stratulat stă, în volumul Serpentine (Editura Hoffman, 2022) sub semnul efectelor de incongruență produse generos, fără restricții, de un discurs care ilustrează aleatoriu o realitate recognoscibilă, purtătoare de ființă: „Să nu uiți, îngere:/ slujește/ până dincolo de moarte/ trupul acesta/ acoperit cu răni și cicatrici.// […]// Amintește-ți, îngere:/ să aduni din cenușă oasele/ amintirilor mele/ și să risipești tăcerea cuvintelor/ care țin ascuns/ pe cel care trupul/ mi l-a făgăduit crucii” (Făgăduită). Cu alte cuvinte, prozopoemele Marianei Stratulat transfigurează neantizarea acesteia, embrionând o conștiință lucidă, victimă a avatarurilor culturii românești din Serbia, care are totuși revelația unui profund dialog metafizic al Poetului cu sinele său: „Cine sunt eu?/ Eu sunt Eul ce-și strigă numele/ îndemnat de Celălalt zeu.// Nu am fost umbră/ fiindcă nu am avut umbră/ când am fost venită în poem/ să veghez cum triumfă Eul/ peste un Eu topit în mine însumi” (Reverberații).
Florian COPCEA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 51 din 17 decembrie
