Marina Almăşan s-a născut pe data de 7 iunie 1966, la Bucureşti. A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti, ca şef de promoţie pe ţară. A lucrat ca stagiar la Filatura de lână pieptănată Bucureşti, apoi, prin concurs, a câştigat un post de cercetător ştiinţific la Institutul Central de Cercetări Economice.
A visat să fie ziarist încă de pe vremea în care învăţa să ţină stiloul în mână. În studenţie s-a remarcat drept cel mai tânăr redactor-şef din ţară al unei reviste studenţeşti – Tribuna studentului economist. În perioada 1982-1989, a fost realizator de emisiuni radio, la Radiodifuziunea Română şi Radiovacanţa Costineşti. În 1990, îşi face debutul în televiziune, la TVR, ca redactor la emisiunea „Veniţi cu noi pe programul 2”, realizată de Mihai Tatulici. Au urmat o serie de emisiuni prin care a câştigat inima publicului: „Ceaiul de la ora 5”, „Arca Marinei”, „Mulţumesc!”, „Planeta în jeanşi”, „Ne vedem la TVR”, „Femei de 10, bărbaţi de 10”, iar astăzi este gazda emisiunii „Rivalii”.
Dacă ne-am întoarce în copilăria Marinei, ce am scoate în evidenţă?
N-ar trebui să scoatem noi, ies ele la iveală: năzdrăvăniile! Cred că dacă aș fi copilărit împreună cu Nică a lui Creangă, am fi fost cei mai buni prieteni din lume. Imaginaţia mea debordantă se materializa la acea vreme, spre disperarea părinţilor, în tot felul de acţiuni, dar slavă Domnului, cu final fericit. Eram singura fată dintr-un bloc de 11 etaje plin de băieţi şi, fără să exagerez, făceam cât toţi la un loc! Cel puţin, așa îmi povesteau vecinii alor mei, atunci când, peste ani, veneam în vizită în casa părintească. Locul meu predilect erau copacii (mă cățăram în ei cu o viteză care cred că l-ar fi făcut invidios şi pe Tarzan!), jocul meu preferat era „tenis cu piciorul” (mai există, oare, aşa ceva?!?), rochiile le îmbrăcam doar cu pistolul mamei la tâmplă, pe la ocazii. Eram un băieţoi cu nume de fată, dar cu 10 pe linie la şcoală, ceea ce îmi ierta toate păcatele. Citeam pe rupte (televizorul abia îşi făcea loc pe atunci în vieţile românilor), iar tata, când era exasperat de câte un pocinog de-al meu, mă pedepsea – în lipsă de alte arme mai puternice! – cu interzicerea lecturii pentru câte o zi. Era total needucativ, o recunoştea şi tata, dar devenea dramă naţională, pentru mine! Mult mai târziu, comparându-i cu mine la vârsta lor, copiii mei mi-au părut întotdeauna nişte îngeri!
După absolvirea Academiei de Studii Economice Bucureşti, aţi lucrat ca stagiar la Filatura de lână pieptănată Bucureşti, apoi, prin concurs, aţi câştigat un post de cercetător ştiinţific la Institutul Central de Cercetări Economice. Puteţi să ne povestiţi despre viaţa de cercetător?
Deşi oricine râvnea pe atunci la un loc călduros, într-un birou, în buricul Bucureştiului (Institutul meu de cercetări se afla fix lângă Piaţa Română!), eu mă simţeam prizonieră unui domeniu care nu mă reprezenta mai deloc, de aceea ajunsesem aici, în virtutea unei academii de știinţe economice absolvită „magna cum laude”. Dar, pentru că ai mei m-au învăţat, de mică, să fac bine orice lucru de care mă apuc, am fost şi aici cât se poate de conştiincioasă: devenisem un mic șoricel de bibliotecă, preocupat de marile probleme ale economiei mondiale şi scotocind prin tratate economice în limbi străine (mă aflam într- unul din puţinele locuri din România unde se găsea aşa ceva!) în căutarea unor soluţii de „salvare” a economiei româneşti, aflată şi atunci în mare impas. N-am salvat economia, însă… m-am salvat pe mine, căci, imediat după Revoluţia din 1989, am reuşit să ajung în locul unde m-am simţit precum pletele în apă: în presă. Și nu doar în presă, ci direct în televizune. Şi astăzi mulţumesc Providenţei, pentru că mi-a deschis această ușă.
V-aţi început activitatea în domeniul televiziunii în 1990, la TVR. De-a lungul timpului aţi realizat şi prezentat emisiuni, precum: „Arca Marinei”, „Ceaiul de la ora 5”, „Planeta în jeanşi”, „Veniţi cu noi pe programul 2” şi „Femei de 10, bărbaţi de 10”. Vă rog să ne povestiţi despre începutul carierei dvs, despre televiziune cândva şi acum.
Imediat după Revoluţie, când s-au deschis uşile instituţiilor de presă din România, chiar şi pentru cei ce „nu aveau dosar” pentru aşa ceva (iar mie îmi atârnau de coadă tinichelele unor rude în străinătate, deci presa era un domeniu prohibit pentru mine), am fost sunată de Mihai Tatulici, unul dintre cei mai proeminenţi oameni de televiziune ai vremurilor respective. Mă cunoştea, ca şi semnătură, din revistele studenţiei la care colaboram şi de la Radiovacanţa Costineşti, postul de radio în care, studentă fiind, lucram pe perioada vacanţelor. M-a întrebat simplu, fără introduceri: „- TVR are nevoie de un suflu nou, de tineri. Vrei să vii la noi?”. Mi s-au înmuiat genunchii!… Peste jumătate de an, după câteva probe prin care se pare că am convins, eram deja angajată, cu carte de muncă, în TVR. A început atunci cea mai frumoasă aventură a vieţii mele şi care, har Cerului, continuă şi astăzi, după, iată 33 de ani neîntrerupţi, în care n-am avut decât 3 concedii medicale: când am avut COVID şi când mi-am născut copiii!
În perioada anilor 2008-2010, aveați şi o rubrică permanentă în ziarul „Adevărul” de duminică, intitulată „Destăinuiri”. Puteţi să le povestiţi cititorilor câteva destăinuiri care v-au impresionat?
Ooo! Este o întrebare imposibilă! Rubrica mea din „Adevărul” era un soi de „editorial”, în care îmi înghesuiam gândurile de atunci, care reflectau vremurile de atunci. Nu le mai ţin minte, punctual. Le filtram prin prisma propriilor emoţii şi principii de viaţă şi rezultau nişte articole drăguţe, care înţeleg că plăceau mult, motiv pentru care am susţinut această rubrică săptamânală ceva ani. Ea a devenit mai apoi o rubrică zilnică, într-un alt cotidian – Ring, unde a fost o adevărată probă de foc: timp de 3 ani am scris zilnic câte un articol (aveam coloana mea!), și aceasta în paralel cu activitatea din TVR, care continua nestingherită. Mă bucuram foarte mult când lumea mă oprea pe stradă nu numai să-mi spună despre o anume emisiune, ci şi că le-a plăcut un anumit articol! Dacă mă veţi întreba ce-mi place mai mult: să scriu sau să fac emisiuni, mă tem că mă voi afla într-un mare impas!
Sunteţi autoarea a mai multor cărţi, dragostea pentru cuvântul scris este evidentă la dvs, ce ne pregătiţi în perioada următoare? Despre cea mai recentă carte, ce ne puteţi spune?
Aici lucruri spectaculoase nu am a vă povesti! Ultima carte a fost un jurnal de călătorie (în Danemarca), iar următoarea va fi… tot un jurnal de călătorie! Spre Finlanda mă pregătesc să călătoresc, la finele lunii ianuarie, într-o excursie de documentare, iar apoi…mă apuc de scris! Mi-am descoperit, cu ceva ani în urmă, această aplecare către literatura de călătorie şi sunt foarte fericită atât să călătoresc, cât şi să-mi împărtăşesc impresiile.
Sunt oamenii interesaţi de lectură?
Pare că da. În economia de piaţă editurile nu prea scot pe piaţă cărţi, dacă acestea nu se vând. Mi-am lansat cărţile și la cele mai mari târguri de carte din România şi am constatat de fiecare dată că „îmbulzeala” era cuvântul la ordinea zilei. Și nu numai la lansările mele, ci în general. Probabil că încet-încet, lumea se va întoarce la bunele sale obiceiuri, cum ar fi lectura. Mi-e dor de mijloacele de transport în comun, în care oamenii care apucau un loc, îşi parcurgeau distanţele cu cartea în mână. Acum toţi îşi butonează în disperare telefoanele mobile. Peste tot, pe glob – am văzut-o cu ochii mei! Dar va trece şi această nebunie.
Ce ne puteți spune despre scenariile pe care le-ați semnat? E mai uşor să pregăteşti un scenariu pentru filme documentare sau să pregăteşti o emisiune tv?
Orice lucru care presupune creativitate, este uşor pentru mine. Vă spuneam că, de mică, aveam o imaginaţie ieşită din comun. Mă bucur că mi-am păstrat-o şi, iată, am avut ocazia s-o investesc în emisiunile mele. Nimic nu mă incită mai mult decât să „nasc” un nou format de televiziune, o nouă emisiune. N-am „funcţionat” niciodată pe baza unor „formate de import”, a unor „reţete”, fie ele şi verificate în practica altor ţări, aşa cum se întâmplă astăzi, pe la majoritatea televiziunilor de la noi. Revenind la întrebarea dvs, vă voi spune că, datorită aplecării mele către călătorie, un documentar de travel îmi este mult mai mult lipit de suflet. Îmi oferă atât posibilitatea de a mă „juca” cu imaginea (până la urmă aceasta înseamnă „televiziune”, nu?), cât şi de a transmite gânduri şi emoţii personale. Emisiunile de divertisment au un oarecare caracter repetitiv, protagoniştii fiind singurii care diferenţiază o ediţie de alta. Desigur că şi aici intervine măiestria realizatorului de a alege cele mai potrivite personaje şi de a „scoate” de la ele cele mai spectaculoase lucruri!
Vorbind despre emisiunea „Femei de 10, bărbaţi de 10”. Ce calităţi trebuie să aibă un om pentru a fi de ,,10”?
Dacă mă întrebaţi de calităţile unui „om de 10”, voi răspunde fără şovăire: să fie un om onest, loial, harnic, corect, punctual, bine pregătit (şi pentru profesie, şi pentru viaţă), generos, empatic, vesel, deschis, comunicativ, optimist. Există, oare, oameni care să adune toate aceste calităţi? Nu prea mulţi, din păcate…
La un moment dat aţi declarat că aveţi un regret, şi acesta este faptul că nu mai aveţi vârsta de 20 de ani. În prezent, care este cel mai mare regret pe care îl aveţi?
S-a păstrat şi s-a accentuat acest regret! Oamenilor de acţiune le lipseşte cel mai tare timpul!
Un mesaj pentru românii din Banatul sârbesc?
Românilor din Banatul sârbesc, pe care-i simt la fel de aproape de sufletul meu precum pe toţi românii, le doresc ca anul acesta să fie exact aşa cum şi-l doreşte fiecare dintre ei! Să-i încarce cu sănătate şi optimism şi să le aducă numai veşti bune!
Adriana PETROI
Articolul îl puteți citi în numărul 55 din 20 ianuarie
