Milad Lj. Obrenović s-a născut în anul 1954 în Rogatica. A absolvit școala elementară și liceul în orașul natal, iar studiile le-a finalizat la Facultatea de Economie din Kragujevac.
Până în prezent, a publicat colecții de aforisme, epigrame, poezie, poezie umoristică și satirică, poezie pentru copii, poezie haiku, precum și povestiri și fabule. Lucrările sale au fost incluse în peste 350 de culegeri și antologii din Serbia, Macedonia de Nord, Slovenia, Muntenegru, Republica Srpska, Austria, Italia, Bulgaria și Liban, precum și în mai mult de 25 de reviste tipărite și electronice.
Operele sale au fost traduse în engleză, franceză, română, rusă, ruteană, italiană, bulgară, macedoneană, slovenă și arabă. A fost premiat de peste 226 de ori pentru aforisme, poezie, toasturi, epigrame, fabule, basme și povestiri scurte.
Este membru al mai multor instituții și asociații: Uniunea Scriitorilor din Serbia, Matica srpska, Uniunea Scriitorilor din Republica Srpska, Cercul Belgrădean al Aforiștilor și Asociația Artiștilor de la Căile Ferate din Serbia.
Prin decizia Ministerului Educației și Culturii al Republicii Srpska, deține statutul de artist în cultură, în calitate de scriitor.
Locuiește și lucrează în Rogatica, Republica Srpska.
- Cum au influențat anii copilăriei petrecuți în Rogatica formarea pasiunii dumneavoastră pentru scris? Există un moment special din acea perioadă care continuă să vă inspire și astăzi?
Vin dintr-o familie numeroasă. Chiar înainte de a începe școala, am învățat să scriu și să citesc de la cele două surori mai mari și de la fratele meu, care erau deja elevi. Îmi plăcea să-i ascult cum citeau cu voce tare poeziile pe care trebuiau să le învețe pe de rost ca temă pentru acasă. Se întâmpla adesea ca și eu să memorez câteva dintre aceste poezii înainte de a merge la școală. Auzeam numele unor poeți și îi consideram oameni deosebiți, care reușiseră să creeze versuri atât de frumoase folosind aceleași litere și cuvinte pe care eu abia învățam să le rostesc și să le scriu. Atunci am simțit dorința ca, într-o zi, să pot scrie și eu poezii la fel de frumoase.
- În copilărie, ați avut modele sau personaje din literatură care v-au inspirat să deveniți scriitor? Care au fost acestea și ce anume v-a motivat?
Sincer să fiu, în acea perioadă nu aveam modele literare concrete, însă simpla mențiune a cuvintelor „poet”, „scriitor”, „literat” trezea în mine o admirație profundă și un respect nemăsurat. Îi vedeam ca pe niște oameni deosebiți, cu calități aproape divine. În același timp, am fost educat că adevăratele modele ar trebui să fie oameni buni, harnici, curajoși și corecți, precum bunicul, tatăl, unchiul, învățătorul sau cineva din familie ori din comunitatea apropiată, care dovediseră aceste virtuți.
Am fost un elev excelent atât în școala primară, cât și în liceu, iar dragostea pentru lectură m-a făcut să citesc mult mai mult decât cereau profesorii, atât pentru lecturile obligatorii, cât și pentru orele de literatură. Scriam chiar și poezii, pentru care primeam nota maximă la limba sârbo-croată, iar amintirea publicării uneia dintre poeziile mele în revista pentru copii „Vesela sveska” și, mai târziu, în „Male novine” pentru elevii mai mari, m-a umplut de bucurie. Nimeni nu era mai fericit decât mine în acele momente.
De-a lungul vieții, deși am citit atât autori locali, cât și internaționali, am continuat să acord prioritate clasicilor literaturii sârbe, precum Dučić, Šantić, Rakić, Ilić, dar și Andrić, Kočić, Ćopić, Ćosić…Treptat, ei au devenit adevărate repere poetice și literare pentru mine.
- Ce v-a inspirat să vă îndreptați spre publicarea primelor volume de aforisme și poezie? Există un moment anume în care ați simțit că aceasta este forma de expresie artistică ce vă definește?
După ce m-am întors de la studii, m-am angajat în orașul natal. Îndatoririle profesionale, formarea unei cariere, precum și activitățile sportive și sociale din tinerețe m-au îndepărtat de scris, dar nu definitiv. Războiul din fosta noastră patrie, Iugoslavia, cu toate ororile și suferințele pe care le-am trăit, a trezit în mine o dorință profundă de a mă „confesa” hârtiei, pe care am considerat-o cel mai bun confident, lăsând acolo gândurile și observațiile mele. În acea perioadă dificilă, când aveam deja adunat un volum semnificativ de însemnări, am realizat că, dacă voi supraviețui războiului, vreau să public tot ce am scris și să redescopăr acea parte a mea dedicată expresiei artistice și literare.
Bineînțeles, nu mi-a trecut prin minte să public în timpul conflictului, ci doar după încheierea acestuia. Un aforism scris în acea vreme spune: „Nici măcar o carte nu am vrut să public în timpul războiului, ca să nu fiu considerat trădător”. Așa am și făcut…
- De-a lungul carierei, cum ați gestionat criticile? A existat vreo critică ce v-a rănit în mod special sau, dimpotrivă, v-a motivat să mergeți mai departe?
Fără noi, poeții și scriitorii, nu ar exista critici literari. Orice critică, atâta timp cât este bine intenționată, își are rostul în viața unui scriitor: fie că atenționează asupra unor aspecte ce necesită îmbunătățiri, fie că laudă și oferă „un suflu nou” pentru a stimula creația. Din fericire, criticile primite pentru lucrările mele din partea unor specialiști de renume și a colegilor mai experimentați au fost, în general, pozitive. Acestea m-au motivat cu adevărat să continui și, bineînțeles, m-au „provocat” să mă străduiesc ca fiecare creație să fie mai bună sau cel puțin la același nivel cu cele anterioare.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 47 din 23 noiembrie
