Cuvântul scris ca fir al destinului, țesut între creație, efemer și memorie (I)
În peisajul cultural al românilor din Voivodina, numele lui Vasa Barbu se remarcă prin statornicie și dăruire. Născut la 9 februarie 1956, la Uzdin, el și-a dedicat întreaga viață cuvântului scris și activității culturale, devenind editor, poet, jurnalist, critic literar, publicist, traducător și om de cultură.
Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București (1979), Vasa Barbu a construit, de-a lungul a peste cinci decenii, o operă vastă și diversă, publicată în peste 50 de reviste și antologii din Serbia și România.
Autor de volume de poezie, studii monografice și traduceri, dar și redactor și coordonator al unor importante publicații, el a condus Editura „Libertatea” între 2001 și 2021, perioadă în care a editat peste 230 de cărți, oferind comunității literare un patrimoniu de durată.
Distins cu diplome și plachete de instituții culturale din Serbia și România, Vasa Barbu rămâne un simbol al devotamentului față de literatură și cultură, un om care a transformat pasiunea pentru cuvânt într-o misiune de viață.
Astăzi, în postura de pensionar, dar cu aceeași energie creatoare, el continuă să inspire prin exemplul său de consecvență, sensibilitate și responsabilitate culturală.
Cum arăta Uzdinul copilăriei dumneavoastră și ce imagini v-au rămas ca prime „poeme vizuale”?
Uzdinul copilăriei mele era întru totul diferit decât cel de azi. Era un sat cu mult mai multă căldură sufletească pentru toţi consătenii şi cei ce îl vizitau. Pentru orice exista tragere de inimă, pasiune, entuziasm şi elan. Oamenii se ajutau între ei la orice – la muncile câmpului şi în gospodărie, la evenimente vesele (botezuri, nunţi, praznicuri, zile de naştere şi onomastice) şi triste (cazuri de îmbolnăviri, accidentări sau decese), respectiv la orice eveniment din viaţa personală sau comunitară a sătenilor. Astăzi, toate cele ce s-au întâmplat în copilăria mea, au rămas doar amintiri minunate despre viaţa de odinioară, amprente stocate în memoria mea şi îmbrăcate în veşmitele nostalgiei care mă însoţeşte la fiecare pas, ceea ce se reflectă evident şi în versurile mele, care sunt, metaforic vorbind, o imaginară maşină a timpului cu care pot zbura cu mare uşurinţă în zona de confort şi de inocenţă din anii copilăriei. Vă recomand, în acest sens, să-mi citiţi poeziile „Plopul meu”, „Ca într-o poezie naivă” sau „Kilometrul zero”. Retrăiesc deseori, în mintea şi amintirea mea, clipele când umblam haihui pe drumurile şi potecile din jurul satului, apoi când mergeam pe jos până la Timiş sau de-a lungul liniei de cale ferată, zilele în care duceam mâncare şi apă oamenilor care făceau manual (din pământ şi lut) şi „frigeau” în cuptoare improvizate (prin 1963) cărămida pentru noua mea casă (zidită în 1964), la fel când ne duceam cu trăsuri împodobite cu chilimuri să chemăm rude şi prieteni la nunţi.
De asemenea îmi amintesc cum adunam fâni sau paie şi le aduceam acasă cu trăsura trasă de cai. Să nu mai zic cât de mare plăcere ne prilejuia culesul de struguri în via noastră sau a bunicilor, dar şi plecarea cu trăsura, în zori de zi, la târgurile de la Dibilecia (Debeljača) sau până la stâna de lângă Ierkovaţ (Jarkovac), unde păşteau oile noastre. Aminitiri frumoase am şi când este vorba de călătoriile cu trenul – am şi o poezie cu acest subiect: „Sfârşit de mileniu într-o gară din Banat”, prima mea călătorie la Novi Sad fiind realizată pe vremea când eram elev de clasa a V-a, dar nu pot uita nici primele călătorii la Zrenianin, Ovcea, Vârşeţ sau Belgrad, respectiv până la Peştera Postojina (Slovenia), după care au urmat primele călătorii cu trenul la Timişoara sau Arad, via Kikinda şi Jimbolia (tot ca elev de clasa a V-a). Îmi amintesc şi cum arăta şi ce sentimente îmi provoca despărţirea în gara Uzdin de cei ce plecau în Italia, în drum spre America (şi pe mine, la o distanţă de mai mulţi ani, m-au însoţit rudele şi vecinii când am plecat, în toamna lui 1975, la studii la Bucureşti). Din aceeaşi gară am plecat cu trenul, via Belgrad, spre Split şi apoi cu vaporul până pe Insula Hvar din Marea Adriatică, la Jelsa (azi în Croația), unde mi-am petrecut prima vacanţă la mare. Să nu mai vorbesc de descărcatul trăsurii cu porumb şi bucuria noastră când găseam pe fundul ei mere sau moşmoane, apoi de zilele în care umblam desculţ prin noroi („imală” sau „bobală”), de participarea mea la întrecerile şcolare din diferite obiecte, ş.a.m.d. Am trăit într-o ţară mare, care se numea Republica Socialistă Federativă Iugoaslavia, aşa că multe din cele întâmplate mie şi oamenilor din jurul meu sunt legate de acea comunitate şi de acele vremuri. Aceste imagini şi numeroase altele au rămas neşterse în memoria şi-n sufletul meu, aşa că este suficient un dram de ceva sau un mic detaliu, o întâmplare neaşteptată ori altceva, ca amintirile mele să reînvie sub formă de poezie, să devină o conjunctură între cele trăite cândva, iar acum reproiectate în mintea mea, şi apoi pe hârtie, ca nişte „poeme vizuale”.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 8 din 21 februarie 2026
