Avem privilegiul de a sta de vorbă cu un nume de referință în lumea jurnalismului și a culturii din spațiul nostru, domnul Simeon Lăzăreanu, gazetar cu o carieră de aproape 40 de ani la Casa de Presă şi Editură ,,Libertatea”, redactor-șef timp de 14 ani la revista de literatură, artă și cultură „Lumina”, traducător pasionat din literaturile sârbă și română. În acest interviu ne va vorbi nu doar despre reușite, ci și despre lecțiile învățate în momente mai dificile ale profesiei sale.
Ce v-a determinat să urmați o carieră în jurnalism și să vă dedicați atâția ani redacției săptămânalului ,,Libertatea”?
Stimate domnule Valentin Mic, îmi pare rău că trebuie să te dezamăgească primul meu răspuns: eu nu mi-am dorit în niciun fel să devin ziarist, deși în ultimul an de facultate am făcut și un curs special de jurnalistică la care, bineînțeles, teoretic, ni s-a spus cum trebuie să stea lucrurile în acest domeniu. Citind însă presa bucureșteană și iugoslavă de pe acele timpuri, am văzut că teoria de la curs nu are prea multe tangențe cu practica. Până la urmă tot m-am ales cu ceva: cu niște cărți de informație în limba română și cu o solidă bibliografie din domeniu, pe care am consultat-o la întoarcerea mea acasă, deoarece multe titluri indicate acolo erau deja traduse în limba sârbă.
După un an ca profesor suplinitor de limba română la Liceul din Vârșeț, în iulie 1976, am venit ca lector la săptămânalul „Libertatea”. Munca era grea și extenuantă, nu atât prin textele care trebuiau publicate în ziar, ci prin numărul mare de suplimente – curiere ale delegațiilor, suplimente pentru sindicat și, mai târziu, versiunea pentru minorități a săptămânalului ,,Comunistul”. Norma mea de lucru era de 5.000 de pagini dactilografiate pe an, iar eu lectorizam mai mult de 15.000 de pagini. Era suficient doar să le citești, darămite să le și stilizezi, adică să le aduci la o versiune cât de cât adecvată în limba română, ca să poată fi publicate. Am rezistat în acest ritm mai bine de patru ani, până când a fost angajat ca lector colegul Vasa Barbu, proaspăt absolvent la aceeași Facultate de Filologie din București, pe care am făcut-o și eu.
De bine de rău, din volumul acesta imens de materiale scrise și traduse în acești patru ani, am avut și ce învăța de la vreo 2-3 ziariști cu experiență, care au cam evitat traducerile de suplimente, concentrându-se doar pe elaborarea textelor proprii. Urmează apoi o adevărată salvare pentru minte și suflet: în anul 1980, am trecut la revista „Bucuria copiilor” şi împreună cu Miodrag Miloș, redactorul-șef, am elaborat timp de doi ani revista pentru școlari.
Pentru că timp de 10 ani am făcut zilnic naveta Vârșeț-Panciova și pierdeam zilnic patru ore pe drum, profitam de această pauză pentru documentare și lectură. Eram tânăr și naveta n-o mai puneam la socoteală.Cariera de ziarist la „Libertatea” începe, practic, după ce am fost schimbat de la revista „Lumina”, fiind încă în concediu de boală, în luna februarie 1995. Am fost numit redactor de rubrică culturală, iar mai târziu redactor de sector, cu obligația de a realiza, săptămână de săptâmână, trei pagini de ziar – două la rubrica de cultură și una „retrovizor” de comentarii politice și sociale.
Valentin MIC
Articolul integral îl puteți citi în numărul 51 din 23-30 decembrie
