În presă au mai apărut și alte articole despre năzărineni, semnate de același Vladimir Dimitrijević, în care este prezentat istoricul mișcării. În sfârșit, câțiva ani mai târziu (1903-1905) a fost publicată în „Foaia Diecezană” din Caransebeș, sub formă de foileton, și traducerea cărții semnate de acest autor sârb, realizată de Iosif Bălan.
Contribuțiile lui Dimitrijević în ceea ce privește prezentarea cauzelor răspândirii confesiunii năzărinene printre români și sârbi au fost apreciate și de Mihai Juică, administratorul protopresbiteral al Vârșețului și paroh la Srediștea Mică, care într-un articol publicat în „Foaia Diecezană” constată: „Nu putem fi din destul recunoscători d-lui Dimitrieviciu, pentru că prin învăţatele sale cercetări a pus pre tapet chestia aceasta de actualitate”, încercând să desprindă cauzele principale ale răspândirii acestei mișcări printre românii bănățeni.
Printre acestea, este amintită și „păşirea respingătoare a unor preoţi cu poporul, provină această păşire din aspiraţiuni la o prea mare autoritate, carea cu timpul devine incomodă bărbaţilor de caracter pregrant independent din comună, ori apoi din afacerile materiale dintre preot şi poporenii sei, pre cari cam de regulă le folosesc străinii în detrimentul unităţii noastre”. Credem că situația tensionată din Satu Nou din anii optzeci ai secolului al XIX-lea, creată de comportamentul capelanului Trifon Militariu și de conflictul său cu consătenii este un exemplu clar în recunoașterea celor afirmate de Juică în articolul amintit. În acești ani, confesiunea năzărineană deja era răspândită și prin localitățile românești din ținutul Vârșețului.
dr. Mircea Măran, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 45 din 11 noiembrie
