Volumul ,,Șapte Perpetuum Mobile” al poetului Vasa Barbu se deschide ca o invitație discretă, dar fermă, la o călătorie deopotrivă simbolică și existențială – o trecere prin straturi de sens, de timp și de memorie. Poezia, în această carte, devine o formă de mișcare interioară, un instrument al transformării, al acelei pulsații care nu încetează niciodată, nici măcar atunci când pare să se liniștească.
Titlul volumului este, de fapt, cheia de lectură a acestuia: o aspirație spre continuitate, o luptă împotriva efemerului și o încercare de a transforma timpul în ritm, iar viața în energie care nu se stinge. Perpetuum mobile – acel vis imposibil al unui mecanism ce se autogenerează la nesfârșit – devine aici un simbol perfect legitim în poezie. În universul lui Vasa Barbu, noțiunea capătă o dimensiune umană: e mișcarea sufletului care nu se lasă învins de inerție, e neliniștea creatoare care îl ține pe poet în viață, în scris, în rostire.
Poetul pare să spună, cu o simplitate senină, că viața înseamnă o succesiune de începuturi. Nimic nu se încheie cu adevărat, totul se transformă. Fiecare poem e o treaptă din această mișcare, un nou punct de pornire spre o altă formă de înțelegere. Cifra șapte, plasată înaintea titlului, aduce un strat suplimentar de simbolism. Ea trimite la totalitate, la echilibru, la un ciclu care se reînnoiește. În imaginarul tradițional, șapte este cifra încercării și a perfecțiunii, a drumului inițiatic pe care omul îl străbate „peste șapte mări și șapte țări” pentru a-și regăsi sensul. În cazul de față, șapte devine măsura unei căutări poetice care nu se sfârșește – o hartă a devenirii interioare a autorului.
Argumente, în acest sens, aduce tocmai autorul: ,,Cartea pe care tocmai ați deschis-o este, în realitate, o invitație la o călătorie, sper încântătoare, peste «șapte mări și peste șapte țări», dar nu în jurul pământului, ci prin cele șapte volume de poezii semnate de mine, volume care au adăpostit, de-a lungul anilor, versurile izvorâte din mintea, sufletul și inima mea, toate aflându-se într-o permanentă stare de așteptare (și atingere sau înfăptuire) a armoniei cu mine însumi și cu ceilalți (…)Mai ales că eu definesc poezia ca pe o fortăreață zidită din nenumăratele trepte de parcurs individual într-un context social mai larg, într-un timp și spațiu, dar și în afara lor, în limitele proprii ale unei eternități.
Marina KALKAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 2 din 10 ianuarie 2026
