Trecerea Banatului sub stăpânirea Monarhiei Habsburgice în urma războiului victorios purtat împotriva otomanilor (1716-1718) a reprezentat desigur un mare succes al Casei de Habsburg în tendinţa de a-şi extinde teritoriile înspre sud-est şi de a pătrunde în Peninsula Balcanică, însă totodată va deschide şi problema apărării regiunilor cucerite de aspiraţiile Turciei de a-şi recupera teritoriile pierdute, în situaţia în care aceasta încă reprezenta o mare putere europeană, pregătită şi capabilă de incursiuni militare serioase, în special în zonele de graniţă dintre cele două imperii.
Înfrângerea Austriei în războiul din 1737-1739 a confirmat aceasta şi mai ales pornind de la faptul că Imperiul Otoman a recuperat prin Pacea de la Belgrad (1739) părţile de nord ale Serbiei, Banatul a devenit un teritoriu găsit la periferia Monarhiei Habsburgice, expus acum direct eventualelor noi campanii otomane la nord de Dunăre. Aceste temeri ale Curţii de la Viena vor fi confirmate şi în timpul ultimului război austro-turc din 1788-1791, în care Banatul a reprezentat câmpul de luptă pe care s-au confruntat armatele celor două mari imperii.
În scopul unei apărări mai eficiente a graniţelor Monarhiei de pericolul otoman, Curtea de la Viena a recurs la organizarea unui sistem de apărare, care de-a lungul deceniilor va suferi numeroase schimbări şi reforme, în dependenţă de situaţia politică, militară şi economică prezentă atât în Monarhiei, cât şi în întregul sud-est european. Înfiinţarea Graniţei Militare Bănăţene a reprezentat un proces complex şi de lungă durată, care a inclus, pe lângă conţinutul de ordin strict militar, şi colonizarea populaţiei aduse din diferite spaţii geografice, care avea datoria de a apăra graniţele Imperiului de turci, dar şi obligaţia de a participa în războaiele pe care Austria le purta pe alte fronturi europene.
Dr. Mircea MĂRAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 18 din 4-11 mai
