Poezia este dâră de lumină care rămâne în urma fiecărui creator

Florian Copcea, o personalitate marcantă a literaturii contemporane, s-a impus printr-o carieră vastă și o operă de o profunditate remarcabilă. Născut la 28 iunie 1952, în Valea Copcii, jud. Mehedinţi, și-a dedicat viața poeziei, prozei și cercetării literare, fiind nu doar un talentat scriitor, ci și un erudit cercetător al culturii românești și europene. Cu o activitate prodigioasă, recunoscut atât în România, cât și în Republica Moldova și Serbia, Florian Copcea rămâne un adevărat ambasador al valorilor literare, un poet al lumilor paralele, preocupat de marile teme existențiale.


I s-au decernat peste 50 de premii literare, dintre care amintim: Distincţia de Aur „Lumina” (14-15 decembrie 2007), Novi Sad; Premiul „Apollon” pentru Literatură (2017), Sremska Mitrovica; premiile Uniunii Scriitorilor din România în anii 1993, 1998 şi 2016. În anul 2017, Academia de Ştiinţe a Moldovei i-a conferit Medalia „Dimitrie Cantemir” pentru promovarea operei lui Mihai Eminescu. A primit Premiul ,,Eminescu” Festivalului Internaţional de Literatură ,,Drumuri de spice” de la Uzdin (2018). La Congresul Mondial al Eminescologilor primeşte Medalia ,,Eminescu” pentru promovarea literaturii române în Serbia. Este membru al „Cercului Honoris Causa – Lumina” din Panciova, al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociaţiei Scriitorilor din Voivodina, Republica Serbia, al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română din Chişinău şi al Societăţii Scriitorilor Danubieni. Este cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova. Organizează, din 1990, Festivalul Internaţional de Literatură ,,Mihai Eminescu”.
La 24 septembrie 2024, a devenit membru titular al Academiei Internaționale Léopold Sédar Senghor din Milano, Italia.

  • Domnule Copcea, ați debutat cu poezie în cotidianul „Zori Noi” din Suceava în 1970, iar în anul 1982, la Editura „Facla” din Timișoara, ați publicat (în colectiv) volumul „Povestiri de la marginea câmpiei”. A urmat volumul, tot de proză scurtă – „Natură albă cu Elizabeth”. Aș dori să vă întreb, de la bun început, care a fost momentul sau experiența definitorie în acea perioadă care v-a inspirat și v-a determinat să vă simțiți cu adevărat conectat la puterea cuvintelor, influențând astfel alegerea de a deveni poet și scriitor?

Fără îndoială, destinul literar al unui om este „pecetluit”, în primul rând, de harul cu care s-a născut în ridicarea din lăuntrul său, din totul său, cum se exprimă pe undeva academicianul Mihai Cimpoi, a făpturii cuvintelor. Cuvintele nu pot fi altceva decât, să-l amintesc și pe marele izvoditor de zidiri poetice, Nichita Stănescu, „un fel de umbră de aur în conștiința pe care o aruncă structura materiei”. Despre rostul și utilitatea cuvintelor, Paul Eluard legifera: „Ne trebuie… ca să exprimăm esențialul”. O altă împrejurare, ivită relativ devreme, care a concurat la formarea mea ca scriitor a fost lectura. Lectura extrașcolară. Prima carte cu care am pus bazele bibliotecii mele a fost ,,Poezii” de Mihai Eminescu. Poate de aceea am făcut, cum este firesc, un adevărat cult pentru autorul ,,Luceafărului”. Avea coperți de mătase galbenă. Îmi amintesc, am citit-o la lumina lămpii cu gaz. Pe atunci nu ajunsese în satul meu, Valea Copcii, curentul electic. Tatăl meu, deseori, mă certa și-mi reproșa că gazul este scump și cu greutate se procura de la oraș. Citeam și la lumânare. Scrisul a venit fără să-mi propun să devin făuritor de poezii. Poate așa mi-a fost ursita, poate Dumnezeul din mine mi-a vegheat spiritul și l-a determinat să întrupeze gândurile. Nu sunt cuvintele lacrimile și stelele cuvintelor? Roland Barthes le considera grăuntele vocii. Pentru că măreția lor înseamnă o lume. Limbaj și imaginar, sau, cum mărturisea teoreticianul: „Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. E ca și cum aș avea cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor”. Așadar, la început, când am devenit conștient că exist și sunt ființă, a fost cuvântul. Tot atunci am avut sentimentul că am ceva de spus în lumea literelor, convins continuu că frumosul, așa cum îl vedeam eu, te poate vindeca de toate relele, te poate înnobila și te poate salva chiar și de la moartea fizică. Nicio clipă nu m-am gândit nici la efemeritate, nici la eternitate, dar mereu am fost (și sunt) obsedat de trecerea timpului pe care îl văd „trecut” cu zgomot în magnificul vers al lui Mihai Eminescu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, și în profunda întrebare a lui Shakespeare: „A fi sau a nu fi”! La rândul său, câtă dreptate are Maurice Blanchot: „Să scrii înseamnă să te dăruiești fascinației absenței timpului” (Spațiul literar). Devine clar, nu?, scrisul face viața!

Mariana STRATULAT

Articolul integral îl puteți citi în numărul 40 din 5 octombrie