Confesiunea nazarineană a început să se răspândească pe teritoriul Voivodinei actuale în anii şaizeci ai secolului al XIX-lea. Cauzele răspândirii acestei confesiuni trebuie căutate în rezistenţa pasivă a păturilor de jos ale populaţiei faţă de schimbările de natură social-economică şi politică de care a fost cuprinsă societatea în perioada ascensiunii relaţiilor capitaliste în Austro-Ungaria, dar şi faţă de situaţia din biserica ortodoxă şi catolică (Rakić 1975, p. 164-170).
În ciuda tuturor măsurilor luate de bisericile oficiale, dar şi a măsurilor represive folosite de autorităţi, mişcarea nazarineană a continuat să se dezvolte. În ceea ce-i priveşte pe românii din localităţile Banatului sârbesc, mişcarea nazarineană a ajuns şi printre ei în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Cele mai mari comunităţi de nazarineni au apărut prin localităţile din fosta Graniţă Militară, în special la Sân-Mihai şi Satu Nou, unde, conform unor date furnizate de presa în limba română din fosta Austro-Ungarie, la un moment dat, au fost înregistraţi chiar 600 de nazarineni.
Este evident faptul că, asemănător altor cazuri, şi aici avem o cifră exagerată, inventată cu scopul de a se alarma opinia publică românească pentru a se uni sub steagul Ortodoxiei, în lupta pentru realizarea idealurilor naţionale. Totuşi, este indicativ faptul că această confesiune a cucerit teren important chiar în această localitate, în care marea majoritate a locuitorilor se bucura de o stare materială frumoasă şi, în plus, în localitatea care era sediul unui protopopiat ortodox român (nominal, sediul era la Panciova, însă protopopul era domiciliat la Satu Nou).
Deci, afirmaţia că preluarea confesiunii nazarinene îşi are originea în starea materială a locuitorilor şi în abuzurile preoţimii, în cazul localităţii Satu Nou, se pare că totuşi nu este întru totul întemeiată, ceea ce o constată şi autorul articolului respectiv, care îşi pune următoarea întrebare: „… Cum se poate ca într-o comună atât de fruntaşă, unde avem protopop, aşa-zis harnic, preoţi distinşi cu brâu roşu, 5-6 dascăli români, poporul nostru să se lepede de legea-i strămoşească?” (Lupta 1910). În cazul localităţii Sân-Mihai, confesiunea nazarineană a atras un număr şi mai mare de credincioşi. Despre răspândirea acestei confesiuni găsim informaţii tot din sursele Bisericii Ortodoxe Române, care cu indignare constată că: „în această masă românească s-a furişat sectarismul sub cea mai periculoasă formă: nazarenismul, vătămător deopotrivă pentru biserică şi pentru neam” (Cornean 1940, p. 530-531).
Dr. Mircea MĂRAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 62 din 11 martie
