Miloš Janković este o personalitate emblematică a literaturii sârbe contemporane, un scriitor prolific, un editor dedicat și o prezenţă marcantă în cadrul Uniunii Scriitorilor din Serbia. Prin creațiile sale, Janković s-a afirmat nu doar ca autor de referință, ci și ca păstrător al valorilor autentice ale literaturii și culturii naționale.
Cariera sa impresionantă, desfășurată pe parcursul mai multor decenii, include poezie, proză, eseistică și publicistică. Pe lângă activitatea de scriitor, a participat la proiecte realizate în colaborare cu alţi autori și a fost editor în cadrul unor edituri de prestigiu, contribuind activ la promovarea literaturii de calitate.
În calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din Serbia, Miloš Janković și-a asumat cu responsabilitate misiunea de a soluționa problemele instituției, concentrându-se pe două priorități esențiale: asigurarea unei finanțări stabile pentru activitățile Uniunii și restaurarea clădirii istorice din strada Francuska 7. Cu un angajament remarcabil, își propune să lase în urmă o moștenire care să sprijine generațiile viitoare de scriitori.
Acest interviu apare într-un moment special, marcat de un dublu jubileu: 40 de ani de carieră literară personală a lui Miloš Janković și 120 de ani de la înființarea Uniunii Scriitorilor din Serbia, cea mai veche organizație de acest tip din Balcani.
Cu peste 90 de cărți publicate, cum ați conturat și consolidat identitatea dumneavoastră literară? Care au fost experiențele și momentele cruciale ce v-au modelat ca scriitor și v-au influențat direcția artistică?
Anul viitor se vor împlini exact 40 de ani de la publicarea primei mele cărți, un volum de poezii intitulat „Istoslavnik”. De atunci până în prezent, dacă ar fi să fac o medie – ca să mă exprim astfel – am publicat, statistic, aproximativ 2,5 de cărți pe an. Totuși, au existat perioade de doi-trei ani în care nu am publicat nimic, dar și momente de excepție, precum anul 2010, când am scris și am publicat 12 cărți într-un singur an calendaristic, adică o carte pe lună.
Nu consider însă că numărul cărților publicate este o măsură a calității. Aceste cifre nu au o semnificație reală, mai ales când mă gândesc la marii poeți ai literaturii sârbe, titani care au publicat doar o duzină de cărți (sau chiar mai puține de-a lungul vieții lor) și care totuși rămân de neegalat prin expresia lor artistică. Cred că timpul este cel mai bun judecător, iar dacă după mine vor rămâne măcar cinci poezii care să îmi supraviețuiască, voi putea spune că mi-am împlinit visul copilăriei – acela de a deveni scriitor, nimic altceva.
Astăzi, sunt recunoscut de colegi ca scriitor, ceea ce îmi oferă satisfacție. Am, de asemenea, privilegiul de a conduce Uniunea Scriitorilor din Serbia. Este o poziție care mă onorează, dar care vine și cu o mare responsabilitate. Astfel, pot spune că am parcurs în întregime acest drum, unul plin de suișuri și coborâșuri, de îndoieli și reflecții, dar e un drum pe care l-am ales singur.
Cât despre momentele decisive, acestea au fost, fără îndoială, întâlnirile cu mulți dintre scriitorii noștri. De la ei am învățat enorm, uneori chiar „furând” câte ceva din meșteșugul lor. Astăzi continui să fac același lucru: să citesc, să citesc și să citesc…
Ce vă inspiră în actul creației și cum s-au transformat aceste impulsuri creative de-a lungul anilor?
Mă număr printre acei scriitori care nu „așteaptă” inspirația și nici nu se bazează prea mult pe ea, deși, desigur, nu îi neg existența. Totuși, a fi scriitor este o meserie, o ocupație ca oricare alta. Te trezești, începi să lucrezi, scrii, citești, pregătești material, compari, cauți, scrii din nou, citești… Adesea, toate acestea nu duc la nimic sau poate doar la o propoziție, un vers, o strofă, eventual. Scrii, ștergi, arunci, reduci, modifici, uneori abandonezi și te concentrezi pe altceva. Sunt teme pe care nu am reușit nicicum să le transpun în poezie sau proză, cel puțin nu într-un mod care să mă mulțumească pe deplin.
Este important să știi să reduci, să cureți textul și, mai ales, să renunți la ceea ce nu funcționează, însă cel mai important lucru este să nu te dai bătut. A doua zi – începi din nou. Când iei o pauză de la scris – citești. Dacă și lectura te obosește, revizuiești ce ai scris sau cauți noi materiale. Este o muncă dificilă, indiferent cât de ușor ar putea părea altora.
Cum vedeți rolul scriitorului în societatea contemporană, mai ales în perioadele de criză și mari transformări sociale?
Fără nicio îndoială, rolul scriitorului în societate, a fost și va rămâne mereu același – scriitorul este conștiința societății, vocea ei publică, expresia revoltei atunci când aceasta este necesară sau inevitabilă, dar și oglinda sa, indiferent dacă vorbim despre scriitori care sunt parte a unui sistem de stat sau despre cei care se află în opoziție față de o anumită putere. Vocea scriitorului este vocea poporului. Scriitorul are menirea de a avertiza, de a semnala, de a învăța și de a ghida, de a direcționa conștiința colectivă.
Mă refer, desigur, la literatura autentică, la adevărata creație literară și la adevărata artă, nu la cea care doar pretinde să fie literatură, dar care, în mod fals, se prezintă ca atare și care, într-o epocă precum cea a secolului XXI – un secol neprietenos spiritualității și cărții – este promovată și popularizată prin mass-media. Acest fenomen servește cerințelor și regulilor unei lumi globalizate, definită de piață și de dezumanizare. Literatura autentică este întotdeauna angajată și întotdeauna de partea omului, de partea umanității și a valorilor autentice ale civilizaţiei. Prin aceasta, literatura devine universală. Și eternă.
În vremuri de criză, responsabilitatea scriitorilor devine cu atât mai mare. Este datoria lor să se implice în lupta pentru depășirea crizei, pentru găsirea unor soluții care să fie în beneficiul omului și al umanității, păstrând ceea ce este nobil și autentic în natura umană.
În calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din Serbia, ce obiective fundamentale v-ați propus pentru sprijinirea scriitorilor și promovarea dezvoltării literaturii ca pilon al culturii naționale?
Ceea ce doresc să subliniez, în primul rând, este speranța – şi sper să nu fie în zadar – că, sprijiniţi de instituțiile responsabile pentru cultură din această țară, dacă acest subiect îi va interesa, deși, așa cum stau lucrurile, nu sunt prea înclinat să cred că îi preocupă în mod deosebit, vom reuși, anul viitor să marcăm, cu demnitate şi onorare, un jubileu important: 120 de ani de la înființarea Uniunii Scriitorilor din Serbia, cea mai veche organizație artistică, profesională și de breaslă din Balcani.
Nu sunt excesiv de optimist, cel puțin nu pe baza situației de până acum și a modului în care cultura și arta sunt tratate în societatea noastră. Totuși, există unele progrese – cel puțin dialogăm cu autoritățile, spre deosebire de vremurile recente, când nu exista nicio comunicare. Vom vedea, însă, unde vom ajunge.
În ceea ce privește dezvoltarea, planurile și obiectivele Uniunii Scriitorilor din Serbia – acestea rămân aceleași, fiind stabilite demult și definite prin statut. Ele sunt direcționate, strategic, către păstrarea, cultivarea și promovarea valorilor literare autentice, a limbii noastre și a alfabetului chirilic, precum și către conservarea tradițiilor literaturii sârbe. Totodată, acestea vizează îmbunătățirea statutului social și a condițiilor de viață ale scriitorilor în societatea noastră, promovarea lecturii și susținerea poziției cărții ca mediu cultural, precum și a industriei editoriale, care răspândește și popularizează cultura.
Bineînțeles, ne concentrăm și pe menținerea și îmbunătățirea drepturilor și libertăților umane și creative, care sunt temelia oricărei expresii artistice, indiferent de forma creației.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 51 din 21 decembrie
