Aşezări, destine, oameni

Destinul meu este muzica

Destinul meu este muzica

Todor Ursu este unul din numeroşii torăceni care prin activitatea sa a pus o amprentă adâncă pe această localitate cunoscută prin păstrarea tradiţiei şi a folclorului românesc din Banat. În discuţie cu dânsul am aflat foarte multe detalii despre cum a descoperit el pasiunea pentru muzică şi ce înseamnă pentru el muzica.

Muzica pentru mine înseamnă viaţă, fără muzică nu aş putea trăi, fără muzică viaţa mea nu ar mai avea rost. Dar muzica e şi ca un labirint – crezi că ştii totul, dar de fapt nu ştii nimic, muzica îţi aminteşte că ai o viaţă de trăit. A fi om e o întâmplare, dar a fi muzician e lucru mare. Toată dragostea faţă de muzică pe care o am, este datorită familiei mele, am crescut într-o familie de muzicieni talentaţi, adică solişti vocali. Bunicul meu din partea mamei era muzician, a cântat la vioară într-un taraf la Ecica. Bunica mea, tot din partea mamei, a cântat foarte frumos şi ea a învăţat-o pe mama mea să cânte. Din partea torăcenilor, pot să spun că din moşi-strămoşi, toţi au fost corişti, cu o voce bună, care au cântat în corul bisericesc. Fratele meu Lucian Ursu, care din păcate prea devreme a trecut la cele veşnice, a fost un solist vocal extraordinar. Mama, Ana Bugar Ursu a fost solistă, fratele ei Ion Bugar din Ecica, unchiul meu, este solist cunoscut în întregul Banat. Şi rudele din Coştei se ocupă de muzică, sunt solişti vocali, mai precis familia Meici.
Todor Doru Ursu este născut pe data de 04.09.1983 la Zrenianin. A avut o înclinaţie spre muzică încă din fragedă copilărie, a cântat de la vârsta de 4 ani. Fratele Lucian cânta la acordeon, iar Doru cu vocea. A început apoi şi el să cânte la acordeon singur, nimeni nu i-a arătat nimic, de parcă se juca la acordeon, precum alţi copii se joacă cu maşinuţele. Şi nu a bătut la întâmplare pe clape, deja a început să cânte melodii. Treptat a învăţat mai multe melodii şi primul public i-au fost bătrânele care ieşeau seara la stradă la „givan”. În vecinătate au fost mai mulţi copii cu o imaginaţie foartă diversă şi ei s-au prezentat cu mai multe puncte, deci au avut mini concerte. Aşa s-a întâmplat ca un membru al orchestrei „Lira” să treacă pe acolo, l-a ascultat, iar apoi l-au chemat pe Doru să fie membru în orchestră, la doar 10-11 anişori. Despre această perioadă Doru îşi aminteşte:

Ascultând pe cei mai în vârstă membri, acum chiar pot să spun vestiţi, precum: Victor Giurgiu, Costi Agapi, Ghiţă Bibu, Filip Rancuţ, am prins şi eu melodiile şi am reuşit să le învăţ fără probleme. Aşa am început să fiu tot mai legat de cultură. Am mers regulat la repetiţii şi am început să acompaniez şi grupul de dansatori. În 1994, m-am prezentat pentru prima dată la Festivalul de copii. Anul următor deja am participat la Marele Festival, atunci am avut şi propriul acordeon. Din clasa a V-a a lucrat mai intensiv cu mine profesorul meu de muzică Doru Polverejan. El a fost persoana care m-a învăţat prima notă. Cu ajutorul lui am învăţat să citesc urmând notele. Primele melodii la pian pe care le-am învăţat au fost Menuetul lui Bach şi un vals. Polverejan a lucrat mult cu mine şi a avut multă răbdare, văzând că am un talent pentru muzică. Uneori am petrecut ore şi ore după-masă la şcoală exersând. Câteva armonii mai moderne le-am învăţat şi de la pianistul torăcean Drăgan Măran, de exemplu, la orgă electrică.
Doru a fost tot mai activ şi după orele de la şcoală, partea mare a zilei le-a petrecut la căminul cultural la repetiţii. Aici poate începe şi povestea lui referitoare la ţambal.

În orchestra „Lira” a fost ţambalist, pe vremurile acelea, Drăgan Gruia. Locul meu în orchestră era exact lângă ţambal şi mi-a fost foarte interesant cum el cânta şi îl urmăream atent. M-a atras sunetul acestui instrument, pentru mine, straniu. În anul 1996, când am fost în clasa a VI-a, am luat hotărârea că vreau să învăţ să cânt la ţambal. Singur m-am dus la cămin, m-am pus în faţa ţambalului şi am început să descifrez care sunt coardele. În câteva ore am reuşit, şi prima melodie pe care am cântat-o, a fost doina „Năcăjât îi omul doamne”, deci într-o zi am realizat ceea ce mi-am dorit atât de mult. Bineînţeles, nu am ştiut toate coardele, şi melodia am cântat-o doar simplu, ca la acordeon. Zi după zi, după orele de la şcoală, mergeam la cămin şi exersam la ţambal. Am învăţat şi celelalte corzi, şi pas cu pas am intrat în tainele ţambalului. Dar, acordeonul nu l-am lăsat la o parte, dimpotrivă, am exersat paralele şi la acordeon, şi la ţambal. Am cântat şi la orchestră la ţambal când ţambalistul nu putea să participe. Intrânt în tainele armoniei, eu am început şi să mă consult cu dirijorul orchestrei Victor Giurgiu şi să le dau sugestii membrilor „Lirei”. În 1998, la Festivalul de copii la Torac, m-am prezentat ca solist instrumentist la ţambal, cu doina care mi-a şi fost prima încercare la ţambal şi am obţinut locul II. Între timp, ca un fel de distracţie, am făcut încercări şi la contrabas, şi într-o singură zi am învăţat să cânt. Actualul contrabasist al „Lirei”, Minu Lelea, a învăţat multe de la mine, el fiind de copil mic violonist. Din 1999, am preluat eu să dirijez orchestra şi ne-am prezentat la Marele Festival la Glogoni, am acompaniat şi solişti vocali, formaţia de dansatori, dar am cântat şi la acordeon, şi la ţambal.

Florin RAŞA

Articolul integral îl puteți citi în numărul 13 din 26 martie 2022