,,Rămăşiţele infinitului”. Iată un titlul care ne pune pe gânduri prin alăturarea de cuvinte, prin paradoxul pe care îl aduce cu sine. Dacă infinitul lasă rămăşiţe, oare înseamnă că totuşi are un capăt, că se risipeşte, se iroseşte, până dispare?
E un bun punct de plecare în ceea ce priveşte discuţiile despre poezia Aurorei Rotariu Planjanin pe care o găsim, scrisă în diferite etape de creaţie, în volumul de faţă. Aşa cum vom vedea, titlul volumului nu e aleatoriu.
Fiecare ciclu din acest acest volum are o axă tematică şi discursivă, iar nucleul primului ciclu îl constituie evocarea colegilor poeţi, trecuţi în lumea de dincolo. Aşadar, poeta dedică prima poezie din acest volum – ,,Merg poeţii spre morminte” – lui Ion Bălan, Ioan Flora, Floricăi Ştefan, Feliciei Marina Munteanu şi consătenilor ei Cornel Bălică şi Aurel Mioc. În versurile introductive, autoarea scrie despre condiţia poetului: ,,Merg poeţii spre morminte/ umiliţi şi ofensaţi,/ supăraţi şi revoltaţi,/ merg flămânzi, îngânduraţi/ amărâţi – de toţi uitaţi”. Totuşi, ea crede în veşnicia cuvântului scris: ,,…versul-poezia/ ce vor stăpâni vecia”… Aceeaşi idee, de veşnicie a cuvântului scris, continuă şi în poezia ,,Cu un bagaj, pe aleea poeteselor”, unde, după ce le evocă pe Wislawa Szymborska ,,cu toată comoarei / un desag plin, în total două sunt cinzeci de poeme” şi pe Herta Müller, eul liric constată că ,,Doar aici/ toată avuţia ta/ o porţi cu sine,/ precum un bagaj tras pe rotiţa vieţii”. Avuţia, în situaţia dată, nu poate fi decât bagajul poetic, creaţia lirică.
Poezia ,,Restul e delir”, dedicată Feliciei Marina Munteanu, pare a fi scrisoare către o prietenă, o confesiune în care eul liric îşi descrie durerile şi suspinele: starea jenantă, destrămarea simţurilor palpitante, pierderea echilibrului… Rămâne regretul pentru dispariţia poeţilor noştri, pentru dezintegrarea unui cerc restrâns de oameni, ceea ce se reflectă – aşa cum se lasă de înţeles – şi la nivel personal, subiectiv, provocând o suferinţă puternică, până la dezagregare. Aşa cum vom vedea, acest proces e recurent. Găsim un alt exemplu în poezia ,,Dealul muzelor” (care lărgeşte spectrul tematic al ciclului). Aici eul liric e copleşit de trecerea timpului – deşi, la început, poezia pare să aibă un profil cu totul diferit. Iarăşi se suprapun cele două planuri: Elada, cu Pireul şi Acropola milenară, pe de o parte şi actanţii, ,,îmbrăţişaţi de bătrâneţe/ încărunţiţi de anii agonisiţi,/ obosiţi de urcări şi coborâri/ dar fericiţi de şlefuirea tandră”.
Marina KALKAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 28 din 15 iulie
