Spiritualitate

Corabia lui Iisus

Corabia lui Iisus

Scrie: Dan PURIC

„- Învățătorule, nu-ți pasă că ne înecăm?” Așa spune Evanghelia că strigau ucenicii îngroziți de furtuna ce se abătuse din senin pe Marea Galileii asupra micii lor corăbii. Și de ce oare, când S-a trezit din somn, Iisus nu i-a privit pe aceștia, ci a privit mai întâi vântul și marea? Natura dezlănțuită!
„- Taci! Liniștește-te!”
Le-a certat El. Și pe loc vântul s-a potolit și s-a făcut liniște pe mare. Apoi, întorcându-se către ucenicii Săi, cu groaza morții întipărită încă în suflete, i-a întrebat:
„- De ce vă este atât de frică? Încă nu aveți credință?”
Mărturisește undeva Sfântul Ioan Gură de Aur că nicio furtună nu se oprește brusc, ci treptat, în timp, dar că aceea certată de Iisus s-a curmat dintr-o dată. Și totul s-a transformat într-o neașteptată și tainică liniște de început de lume. Furtuna ce-L prinsese pe Cel ce avea să mântuiască lumea, dormind ca un biet călător pe mare, rezemat pe un căpătâi în spatele corabiei, s-a supus! Și nu oricum! Ci ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Se spune că o pace incredibilă se așternu în natura care până nu demult fusese dezlănțuită, ștergând dintr-o dată și parcă definitiv memoria furtunii. O forță de dincolo de înțelegerea noastră stăpânea natura, o chema la ordine, certând-o ca și cum ar fi fost un copil neascultător. Iar acesta, recunoscându-și părintele, fără să clipească, l-a ascultat și s-a întors la pacea ce-a dintâi.
Ce poate să fie tulburare mai mare pentru gândirea unui biet om de acum și dintotdeauna decât să vadă cum în plină și eminentă catastrofă Fiul Domnului doarme? Niciun tribut plătit spaimei lumești. O izbitoare, imprevizibilă și inexplicabilă atitudine așezată în fața timpului pentru a-I îngenunchia efemera forță. Ce unic este acest popor român! Ca o străfulgerare divină a percepției prezenței permanente și paradoxale a Lui Dumnezeu în lume o dă încă o dată geniul creștin al acestui neam când spune senin, cu fața spre istoria atroce care l-a străbătut: „Dumnezeu pare că doarme cu capul pe-o mânăstire și de nimeni n-are știre!” Să fim atenți la această expresie! Ce observație adâncă! „Pare că doarme” și nu oricum, nu oriunde! Ci „cu capul pe-o mânăstire”, iar în jur nicio pronie ocrotitoare, nici cea mai mică garanție a unei eventuale intervenții transcedentale, spre mântuirea din dezastru a omenirii!…Nimic, niciun paznic care să dea de știre, ci un somn liniștit și singuratic, parcă veșnic netulburat de istoriile pământești, cu capul așezat blând și senin peste cupola sprijinită de zidurile pline de rugăciuni ale mânăstirii.

Articolul integral îl puteți citi în numărul 21 din 21 mai 2022