Mereu mi-au plăcut poveștile. Mai ales cele care se termină cu bine. Ce nu am știut, până acum, este faptul că poveștile însele au un spirit al lor și când una pare să se apropie de final, o alta, la fel de interesantă, începe să te captiveze. Am început cu câteva cuvinte într-o poezie și am fost prinsă în mrejele muzelor artelor. Tocmai când Euterpe și Thalia păreau să mă elibereze, sora lor Terpsichore m-a prins în vârtejul ei și mi-a deschis o nouă poveste, care are legătură cu dansul și pictura. Nu știu care mai întâi, pentru că profesorul Daniel Susa este pictor și dansator în același timp.
Și poarta magică a artelor odată deschisă îți înfățișează o lume a frumuseții, a gingășiei și a inspirației, la care omul de rând mai greu poate accede.
Către protagonistul de azi ne-a atras, în primul rând, căldura sufletească, deschiderea, largă și sincera lui prietenie. Modestia și elevarea spirituală le-am descoperit pe măsură ce vorbele sale se unduiau asemeni unui râu amplu din câmpie.
Cum ai ajuns la pictură?
Am început de la școală, când au remarcat profesorii că am înclinație spre artă. Mama mea, fiind din Uzdin, era familiarizată cu pictorițele naive și m-a susținut pe această cale. La noi în familie a fost talentat verișorul bunicii mele, Constantin Grosu. El încă face caricaturi, la vârsta de 70 de ani.
Cine te-a sprijinit pe calea picturii?
Am avut norocul că, în școala generală de la Vârșeț, am avut-o profesoară pe Silvia Madreș Cinci, ea însăși pictoriță, care m-a încurajat. Știind că am o legătură cu Uzdinul, m-a pus să pictez nunta de aici, deoarece costumația nuntașilor este foarte bogată. Și îmi cerea să reprezint această nuntă iarna, ca să fie totul pe fond alb, contrastant cu portul popular. În 1987, la Lisabona s-a ținut un concurs de pictură, unde ea a trimis lucrarea mea și am luat locul I. Eu am rămas surprins, aveam 14 ani. Apoi au venit cei de la Radio și Televiziunea Novi Sad pentru interviuri. Tot ea m-a sfătuit să mă înscriu la Design la Novi Sad, și m-a pregătit pentru aceasta. La admitere trebuia să realizez lucrări de natură statică, portrete, să lucrez în tuș, cărbune, cu tempera. Eu am urmat secția de Design ambiental. Am făcut armata în Kosovo, pentru un an, apoi m-am înscris la Facultatea de Arte Plastice și Decorative în Timișoara.
Regretatul Ioviță Dalea m-a ajutat să mă promovez și să fiu cunoscut. Tot el m-a îndemnat și spre pictura naivă, el fiind un promotor al acesteia. Considera că în acest fel pot să devin cunoscut în rândul artiștilor și publicului.
Prima mea expoziție personală a fost în Straja, localitatea unde trăiesc părinții mei. Am început prin a face scenografia pentru zilele de treatru care se ținea în localitate, și am luat locul I pentru această scenografie. Așa că a fost o dublă reușită pentru mine, tocmai în localitatea unde am făcut clasele primare. De mai bine de 20 de ani m-a promovat Vasile Barbu.
Ce pictezi? Cu ce pictezi?
Pictez ceea ce mi se pare, la un anumit moment, că mă inspiră. Nu pictez atât de mult natură statică sau portrete, dar pictez figuri în mișcare, mie plăcându-mi dansul. Dacă nu m-aș fi înscris la artă, probabil m-aș fi înscris la coreografie. Aleg teme religioase, pictez teme din sat, lucrez și artă modernă, abstractă. Fac proiecte, schițe, am încercat sculptură, dar nu m-a atras. Am încercat toate tehnicile. Îmi place să pictez în ulei, deoarece se îmbină cel mai bine culorile. Fac și mozaic. Ceea ce reprezint în lucrările mele, caut să fie cât mai aprope de oameni, pentru oameni.
Ești în legătură cu alți artiști din zona ta?
Nu fac parte din grupurile de artiști din Serbia. Sunt mai retras. Poate că ar fi fost totuși bine să fiu în mijlocul lor, să văd unde mi-e locul, să mă sfătuiesc cu ceilalți.
Combini dansul cu pictura în mod armonios?
Da, în două săptămâni de când am ajuns ca și student în Timișoara, am căutat o școală de dans sportiv, mie plăcându-mi ritmurile latino. La un moment dat, i-am întâlnit pe cei de la Trupa Reflex, condusă de maestrul de balet Marcel Nicolae Botscheller. De atunci și până azi, am rămas cu dansul. Dansez și acasă. Dansul pentru mine continuă să fie o hrană sufletească. Dacă aud vreo melodie, în mintea mea, deja îmi fac o schiță cu ce mișcări aș face eu în realitate. Înainte de a lucra la școală țineam ore de desen și dans la Casa Românească din Uzdin, pentru copii. Mă gândesc să le reiau.
Cât de greu este să-ți expui lucrările?
Aici sunt mai mulți factori, depinde și de organizator. Eu nu mă promovez, nu caut să o fac. Dar dacă sunt chemat, îmi expun cu drag lucrările. Nu prea fac expoziții, mai mult îmi dăruiesc lucrările.
Ai expus și în România?
Da, am expus în Timișoara, Reșița, Turnu Severin, Cluj, Craiova, Iași, Brașov.
Care este cea mai dragă lucrare a ta?
Este lucrarea intitulată Prudent, pe pânză, lucrată cu tempera, pe care am făcut-o într-o stare de nostalgie. Atunci când părinții mei au descoperit că eu sunt la Faculatea de Arte, dar mă ocup cu dansul, mi-au găsit și costumul de dans în geantă, nu au fost prea încântați. Tabloul reprezintă un om care nu are mâini, ci are aripi. Privind lucrarea, mereu îmi dă încrederea să fac și să fiu ceea ce îmi doresc, nu ceea ce se așteaptă ceilalți.
Florina Ariana Colgia
Articolul integral îl puteți citi în numărul 17-18 din 23 aprilie – 30 aprilie 2022
