Interviu

Învață să obții emoția iubirii și vei fi iubit

Învață să obții emoția iubirii și vei fi iubit

Nicolae Jelescu – actor, regizor, director artistic al Teatrului „Alexei Mateevici” din Chișinău, Republica Moldova – un om de o modestie rară, care vede lumea prin „ochii inimii” și „gândește prin vers”. Am avut fericita ocazie să-l cunosc în vara anului 2022, în sala Centrului Cultural din Orașul Regal – Curtea de Argeș, la evenimentul prin care a fost marcată ziua revistei de cultură „Curtea de la Argeș”. Prin vocea sa inconfundabilă în care trăsare un suflet, a stârnit ovații și a făcut ca sala să pulseze, să aplaude frenetic după fiecare vers recitat. De aceleași trăriri și uimiri am avut parte o lună mai târziu, când ne-a delectat prin versurile sale la jubileul de 75 de ani de la înființarea revistei „Lumina”, de data aceasta dincolo de frontiera României: la Coștei, Panciova și Vârșeț.

M.S.: Stimate domn, ne reîntâlnim după aproape un an, de data aceasta în lumea virtuală, spre a vă solicita un interviu pentru săptămânalul „Libertatea”. De la bun început, permiteți-mi să vă adresez inevitabila întrebare: Când v-ați împletit destinul cu poezia pentru vecie?

N.J.: Primul impact cu versul românesc, cu poezia, s-a produs în leagănul copilăriei, când mama înainte de somn îmi repeta de câteva ori Tatăl Nostru. A fost prima poezie sacră pe care o rețin și astăzi în auz și memorie. A urmat școala, televiziunea și radioul românesc, unde ascultam nu versul, ci simfonia limbii române, la emisiunile cu momente poetice. Mai târziu am început să sorb din farmecul mesajului, metaforei, îmi imaginam că actorii care recitau împrăștiau cuvintele de dragoste, dor, imagini nemaiauzite, nemaivăzute până atunci. Credeam că poezia e un univers, un limbaj al zeilor și că e imposibil să cucerești acea dimensiune. Auzisem de Eminescu înainte de a învăța a citi, iar când am prins contur…. mi-am îndreptat pasul spre librăria ,,Drujba” din orașul Reni, unde puteai găsi perlele literaturii române – Eminescu, Blaga, Stănescu, Arghezi, Bacovia etc. Acolo mi-am găsit cei mai buni prieteni, pe poeții limbii române, poeții limbii noastre. Atunci s-a produs acea împletire, cum ați spus, cu poezia.

M.S.: Se spune că cele mai frumoase amintiri pe care le purtăm în suflet sunt cele din copilărie. Povestiți-ne despre copilăria dumneavoastră petrecută în satul Cartal, regiunea Reni, Ucraina. Mai vedeți și azi locurile natale prin ochii inimii?

N.J.: Amintirile și memoria ochilor mei survolează și astăzi spațiul sufletului meu. Să te naști într-o zonă unde totul e artă, unde păsările dansează și copacii șoptesc cuvinte de dor, apele șlefuiesc pietre colțuroase și leagănă nuferii, este un noroc, o binecuvântare. Și astăzi privesc cu gândul Munții Măcin inundați de mirosul florilor de tei. Nu pot să uit barca în care îmi plimbam copilăria printre sălciile plângătoare, stuful înalt și drept, care îmi inspira să fiu vertical și limpede. Blândețea și dragostea părinților care ne aminteau de fiecare dată să mulțumim soarelui când prindem lumina lui. Și că Dumnezeu se ascunde după el și ne păzește de cele rele. Dor de tot ce mi-a dat bucuria de a trăi și iubi.

M.S.: Cum au evoluat lucrurile pe parcurs?

N.J.: Am pornit la drum cu valiza plină de amintiri, de dor, nostalgie și speranța că acolo unde voi ajunge, voi ține cont de tot ce am filmat cu văzul și am înregistrat cu sufletul. Nu am avut cărări, mi le-am făcut cu insistența și priceperea mea de fecior de pe maluri de ape și poale de munți. M-am înarmat cu verbul românesc și cu sfatul părinților să fiu cuminte, să nu fac rele, să fiu om bun. M-am poticnit de multe ori, m-am ridicat, am pus țărână pe rană și am înaintat. Am știut să contez pe mine. Am învățat să ocolesc clipele de relativă neînțelegere și de temporară derivă, să apelez la suflet, astfel, speranța a căpătat o aură proprie, vorba lui L. Blaga. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Mariana STRATULAT

Articolul integral îl puteți citi în numărul 32 din 12 august