Cultură

Mândrele bănăţence de altădată

Mândrele bănăţence de altădată

Undeva, între cărțile din bibliotecă, am așezat, în anii de liceu, o poză a străbunicii mele (al cărui nume îl port), aflată la vârsta măritișului. Zilele trecute am redescoperit-o și am privit-o cu mai multă atenție ca niciodată.

Nu era singură în fotografie, ci alături de restul familiei. Așezați unul lângă altul, mama și tata, frații și nepoții alcătuiau un întreg care ilustra șirul generațiilor.
Femeile, de o frumusețe aparte, au o noblețe și o curăție a chipurilor care nu poate scăpa privirilor străine.
„Măicuța bătrână”, care-și ține fata de mână, amintește de măicuțele sfinte din basme. Pare mândră de fata ei. Atitudinea este, în același timp, și protectoare. Cealaltă mână o sprijină de umărul bărbatului ei, iar în fața soților se află fiul cel mic (cel care va avea un destin tragic, pierind pe pământuri străine, în Primul Război Mondial).
Vârstele celor trei femei din fotografie sunt corespunzătoare celor trei etape ale vieții. Dar, indiferent de anii pe care îi au, toate sunt „mândre” în ținuta lor demnă și elegantă. Pentru lumea satului bănățean de odinioară, adjectivul „mândru” își păstra înțelesul inițial din slavonă („înțelept”, „deștept”) care astăzi s-a degradat semantic denumind păcatul capital izgonitor din Rai: mândria. „Ca măi mândră-i muierea sau fata asta”- constituia o expresie cu sens superlativ prin care se recunoștea ținuta morală și frumusețea chipului dăruit de Dumnezeu (nu cosmetizat în exces ca la femeile de astăzi). Dacă oamenii colectivităților tradiționale intenționau să sublinieze orgoliul feminin, foloseau alte expresii: „fudulă” sau „ocoșă”. Primul termen provine din turcă, al doilea din maghiară. Contactul cu aceste popoare a avut un efect asupra mentalului românesc prin delimitarea, la nivel lingvistic, a modului de viețuire după anumite principii și norme morale.

Maria IVĂNIŞ-FRENŢIU

Articolul integral îl puteți citi în numărul 3 din 15 ianuarie 2022