Serbia
32
clear sky

Mărturisim același Domn, suntem de aceeași credință, avem același Botez și arătăm tuturor celor care trăiesc în localitatea noastră că noi suntem una

Alibunarul – străveche aşezare omenească, a reprezentat de-a lungul veacurilor una dintre cele mai importante localităţi din această parte a Banatului, în special, având în vedere poziţia sa geografică favorabilă. Descoperirile arheologice ne dovedesc că aici omul trăia încă din perioada preistorică, dar şi în antichitate și în evul mediu, când purta numele de Maxond, care este amintit pentru prima dată în documentele medievale în anul 1370, iar o perioadă de timp era şi sediu de district. Importanţa acestei localităţi reiese şi din faptul că spațiul Dunelor de Nisip ale Deliblăţii purta în această perioadă denumirea de Campus maxons.

După retragerea turcilor din Banat, în anul 1716, Alibunarul a fost locuit în exclusivitate de români şi sârbi. Celelalte naţionalităţi, precum germanii şi maghiarii, s-au stabilit în sat mai târziu. În anul 1751, Alibunarul avea doi preoţi. Primul edificiu al bisericii a fost ridicat de credincioşii români şi sârbi, în anul 1735. Urmează construirea unui nou edificiu ecleziastic în anul 1796 (sfinţit în 1798), care la început a fost comun pentru români şi sârbi, cu hramul Buna Vestire,

Biserica veche a fost demolată în urma construirii noului edificiu, iar pe locul unde era s-a construit mai târziu o moară. În apropierea acestui loc s-a ridicat o cruce care amintește faptul că acolo, cândva, se găsea biserica. În urma bătăliei dintre maghiari și sârbi, care a avut loc la 12 decembrie 1848, unităţile maghiare au profanat biserica, au ars cărţile bisericeşti, arhiva şi icoanele realizate de pictorul Gheorghe Diaconovici. Biserica va fi renovată abia în anii 1852-1853. Preoții Filip și Nicolae Gean slujeau la praznicele româneşti, la familiile române în limba română, de altfel limba rituală până atunci era slava bisericească. Abia în anul 1862, românii au primit dreptul de a ține slujba tot a doua duminică în limba română, oficiată de Parohul Nicolae Gean. Câteodată însă, se întâmpla ca şi Parohul sârb Pavel Tubici să servească în limba română, pe care o cunoștea.

Serviciul divin se ţinea alternativ în biserica comună, o săptămână în limba sârbă şi una în limba română
La cererea românilor de a se despărţi de sârbi, a ieşit la faţa locului, în 11 noiembrie 1872, o comisie. Din partea sârbilor au fost numiţi Alexandru Stoianovici, Iovan Iorgovici, Gheorghe Vucatinovici, ca reprezentanţi ai bisericii sârbești, iar din partea românilor au fost trimişi Ioan Balnojan, Ioan Bartolomei şi P. Dimitrievici ca reprezentanţi ai bisericii ortodoxe române.

Adriana PETROI

integral îl puteți citi în numărul 45 din 5 noiembrie