Serbia
26
scattered clouds

Oamenii din Banatul sârbesc, extrem de ospitalieri, de bucuroşi, de deschişi şi comunicativi cu oaspeţii

Victor Rusu, poet, eseist, critic și istoric literar.

Care dintre acestea reprezintă baza, sau în ce domeniu v-ați remarcat cel mai mult?

Sunt o structură funciară, prin excelenţă lirică şi această zestre nativă stă la baza întregului meu demers auctorial, dar m-am făcut repede cunoscut, de la vârsta de 16 ani, prin publicistică/eseistică, publicând susţinut în gazetele locale şi centrale articole din cele mai diverse genuri şi specii publicistice. Cum în acea perioadă (1964) televiziunea nu apucase să afecteze semnificativ audienţa presei scrise, am devenit rapid un VIP local, fapt ce m-a ajutat hotărâtor să îmi înving destinul potrivnic, dramatic, de fi fiu al unei familii bogate, deportat în Gulagul Bărăganului, între 9-14 ani, ca „bandit titoist”. Eram, deci, catalogat de organele de partid ale dogmaticului, aberantului sistem comunist drept un „tânăr cu origine nesănătoasă”, condamnat fără vină să nu se realizeze pe deplin, la cote înalte, conform calităţilor sale intelectuale, să nu am acces la poziţii sociale şi funcţii deosebite, importante. Valoarea publicisticii mele şi rezultatele foarte bune la liceul la care învăţam i-au obligat, totuşi, să îmi permită în mod tacit să ajung profesor de limba şi literatura română. După ce a căzut comunismul, am deţinut şi funcţii prestigioase. Aşadar, publicistica/eseistica a constituit pentru mine o veritabilă armă în lupta cu un destin nefast, iar eu am slujit-o cu devoţiune, cu pasiune, preţuire şi drag, timp de 64 de ani şi câţi îmi va mai da Bunul Dumnezeu să trăiesc. Lăsând falsa modestie la o parte, voi afirma fără jenă, cu mândrie, că mă consider un publicist de înaltă clasă, cu realizări cel puţin onorabile şi în domeniul poeziei, criticii şi istoriei literare.

Ați predat în şcoli gimnaziale şi licee 24 de ani, cum vedeți învățământul azi?

Întrebarea aceasta reclamă un răspuns nebănuit de complex, de amănunţit, explicit şi bogat argumentat, care ar ocupa un spaţiu tipografic mult prea extins. Mă limitez, prin urmare, să spun cu indicibilă mâhnire că situaţia învăţământului la ora aceasta nu este una dintre cele mai aşteptate şi dorite, că abandonarea modului tradiţional de predare, practicat cu realizări remarcabile şi strălucire la noi timp de aproape două secole şi înlocuirea lui cu metode apusene noi, nu s-a soldat cu rezultatele mult prea
optimiste pe care s-a scontat.

Ce v-a determinat să scrieți cartea ,,Bandit titoist la 9 ani”?

Actul barbar, inuman, aberant al deportării mele în Gulagul Bărăganului nu avea cum să nu îmi marcheze pentru totdeauna viaţa şi memoria afectivă. E de la sine înţeles că amintirile din acei ani de teroare şi lanţul infinit de opresiuni nu s-au voalat niciodată în sufletul meu ci, dimpotrivă, s-au potenţat în timp, transformându-se într-un terifiant coşmar. Textul cărţii de memorialistică „Bandit titoist la 9 ani” are valoarea eliberatoare, exorcizantă a unei spovedanii mântuitoare. Dar, statutul estetic al cărţii este dat, înainte de toate, de optica aparte a mărturisirii, care este aceea a unui copil şi are inocenţa şi puritatea primară, irepetabilă, specifice vârstei. Izbânda esenţială, un veritabil miracol incredibil îl constituie faptul că mi-am retrăit cu atâta intensitate amintirile, încât chiar am avut pe tot parcursul scrierii cărţii vârsta de atunci. Este o carte de suflet, pe care o iubesc cu religiozitate, ca pe o icoană. Nu mai vorbesc de valoarea ei documentară de referinţă. Este o cronică de epocă de o mare autenticitate şi persuasiune.

Adriana PETROI

integral îl puteți citi în numărul 47 din 19 noiembrie