În satul Uzdin, Crăciunul a fost dintotdeauna mai mult decât o sărbătoare religioasă: a reprezentat un reper al identității comunității românești, un moment în care credința, tradiția și respectul față de înaintași se împleteau firesc. În trecut, oamenii întâmpinau Nașterea Domnului îmbrăcați în cele mai frumoase haine, iar portul popular devenea o adevărată carte de vizită a satului. Piese precum cămașa cusută de mână, cojoacele sau mincia spuneau, fără cuvinte, povestea unei lumi așezate și demne.
Portul de Crăciun de altădată
În ziua de Crăciun, nimic nu era lăsat la întâmplare. Femeile îmbrăcau cămăși albe din pânză de casă, împodobite cu cusături tradiționale, realizate cu migală, în culori simbolice. Peste ele se purtau catrințe sau poale țesute în casă, iar pe timp de iarnă portul era completat de pieptare sau cojoace din piele de miel.
Bărbații aveau cămăși lungi, albe, strânse la brâu cu curele late din piele, pantaloni groși din postav și încălțăminte potrivită anotimpului – opinci sau cizme. Căciula nu lipsea, fiind semnul bărbatului gospodar și respectuos față de sărbătoare. Copiii erau îmbrăcați, pe cât posibil, în haine noi, ca semn al bucuriei și al curățeniei sufletești aduse de Crăciun.
Pentru colindători, portul avea și un rol simbolic: hainele frumos aranjate arătau cinstea cu care erau purtate urările din casă în casă.
Mincia – haina de sărbătoare a iernii
Un loc aparte în portul de Crăciun din Uzdin îl ocupa mincia. Confecționată din piele de miel, cu blana pe interior, mincia era haina groasă purtată la sărbători mari, mai ales iarna. Ea se îmbrăca peste costumul popular și oferea atât căldură, cât și eleganță.
La bărbați, mincia era de obicei mai lungă și mai dreaptă, potrivită pentru mersul la biserică sau pentru colindat. La femei, avea o croială mai apropiată de corp și era adesea ornamentată discret cu cusături sau aplicații din piele. În multe familii, mincia era păstrată cu mare grijă în ladă și transmisă din generație în generație, fiind considerată un bun de preț.
În zilele de Crăciun, drumul spre biserică devenea un adevărat spectacol al tradiției. Oamenii porneau devreme, îmbrăcați în straie alese. Portul popular, completat de mincia purtată cu mândrie, conferea sărbătorii o solemnitate aparte. Nu era vorba de etalare, ci de respect: respect față de Dumnezeu, față de comunitate și față de rânduiala moștenită din bătrâni.
După slujbă, oamenii se opreau la vorbă, își urau „Crăciun fericit” și își admirau, discret, portul unii altora. Fiecare piesă de îmbrăcăminte avea o poveste, fiecare cusătură purta amprenta muncii și a răbdării femeilor din sat. În acest fel, portul devenea un limbaj tăcut, dar profund, al identității românești din Uzdin.
Astăzi, multe dintre aceste obiceiuri nu mai sunt practicate zilnic, însă ele rămân vii în amintirile celor vârstnici și sunt readuse în actualitate la sărbători, manifestări culturale sau festivaluri. Portul popular și mincia nu sunt doar haine de odinioară, ci simboluri ale unei lumi în care simplitatea, credința și demnitatea mergeau mână în mână.
Crăciunul de altădată din Uzdin ne amintește că tradiția nu se pierde atâta timp cât este povestită, respectată și transmisă mai departe. Iar portul popular, purtat cândva cu mândrie la marile sărbători, rămâne o punte între generații, o mărturie vie a identității românești din acest sat bănățean.
Virginia Puia
Articolul îl puteți citi în numărul 52 din 27 decembrie 2025 – 3 ianuarie 2026
