Cel mai frumos mod de exprimare a omului este cântecul. De la acest adevăr nu face excepţie cântarea bisericească, ce exprimă sentimentul de religiozitate a celui ce este prezent şi activ la serviciile religioase.
Cultul Bisericii Ortodoxe are, în general, slujbe cântate, recitativul liturgic chiar, fiind o exprimare cântată a unor texte ce pot fi şi numai citite. Toată învăţătura dogmatică ortodoxă se găseşte în cântările şi rugăciunile Sfintei Liturghii, care este cântată în comun de credincioşi în fiecare duminică şi sărbătoare, cântarea bisericească fiind rugăciune publică şi în comuniune, participarea fiind un dialog permanent între credincioşi, preot şi Dumnezeu.
Cântarea bisericească se dovedeşte foarte necesară şi în activitatea misionară, dacă este folosită de preot, cântăreţ sau profesorul de religie, cum şi când trebuie.
Vreau să exprim aici, într-un ziar românesc din Voivodina, câteva gânduri despre rolul important al cântăreţului bisericesc, al cantorului, aşa cum i se spune în Banat.
Pr. prof. Ene Branişte, spunea: „Pe lângă ierarhia superioară (episcop, preot, diacon) a luat naștere, cu timpul, o nouă categorie de slujitori ai cultului sau persoane ajutătoare ale clerului, pentru a îndeplini noile funcțiuni create. Numai ipodiaconii și citeții se mențin până astăzi în ierarhia bisericească, dar ele sunt doar trepte premergătoare spre diaconat și preoție. Toate serviciile mărunte în legătură cu îngrijirea bisericii sunt îndeplinite astăzi de cântăreți și paraclisieri, care sunt aleși dintre laici, fără a fi hirotesiți.” (Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 36-40)
Prima cântare despre care se aminteşte în Vechiul Testament este cea a lui Moise, Ieşirea cap 15: „Atunci Moise şi fii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta şi au zis”. Dar aceasta nu înseamnă că este şi cea dintâi, pentru că muzica există de la începutul oamenirii.
În perioada de început a Bisericii, „anagnostul” sau citețul aveau ca sarcină să citească pericopele (textele stabilite) din Sfânta Scriptură, mai puţin pericopele evanghelice. Tot ei păstrau şi cărțile de cult, lucru periculos, mai ales în perioada în care Biserica a fost persecutată, sau avea diferite alte îndatoriri pentru desfăşurarea în bune condiţii a cultului creştin.
Existenţa cântăreţilor la începutul creştinismului se observă şi din rânduiala împărtăşirii, unde se precizează: „Şi după aceasta să se împărtăşească Arhiereul, apoi Presbiterii şi Diaconii şi citeţii şi cântăreţii şi asceţii şi dintre femei, diaconiţele şi fecioarele şi văduvele; după aceasta copiii şi la urmă tot poporul, după regulă, cu frică şi cu evlavie şi fără zgomot.”
Deşi cantorii existau, în primele secole toţi cei care participau la slujbe cântau în biserică, răspundeau la ectenii şi intonau cântările liturgice. Era posibil acest lucru pentru că în vremea aceea cântările erau mult mai simple şi mai puţine decât în zilele noastre.
Pr. Petru Berbentia
Articolul integral îl puteți citi în numărul 15 din 9 aprilie 2022
