La Satu Nou, în prezent, trăiesc doar trei familii cu numele Țăpârdea – familia interlocutorului nostru, Mircea Țăpârdea, familia lui Dorel Țăpârdea și familia lui Ghiță Țăpârdea. Însă, odată cu trecerea decadelor, multe dintre familiile ce purtau acest nume au dispărut, lăsând doar amintiri și povești care continuă să vibreze în această localitate. Din generația numeroasă a anului 1941, mai trăiesc doar câțiva, iar unul dintre aceștia este chiar Mircea Țăpârdea, un om de o forță și o energie remarcabilă, care, la vârsta de 83 de ani, își continuă activitățile zilnice cu același entuziasm de altădată.
„Am terminat opt clase de școală generală și am dat examenul de admitere la liceu la Vârșeț, în anul 1956. Am fost prima generație când s-au contopit liceul român cu liceul sârbesc. Am mers un an la liceu, dar am părăsit școala din cauza părinților. La vârsta de 18 ani m-am căsătorit, ceea ce, pe vremea aceea, era considerat un lucru destul de târziu, majoritatea prietenilor fiind deja căsătoriți de la 16 ani.
În 1961 s-a născut fiica mea, Rodica, iar după doar patru luni și jumătate am plecat în armată pentru doi ani. După ce m-am întors, am decis să continui școala și am urmat cursurile unei școli serale de economie, profil contabilitate, între 1964 și 1968. După absolvire, am început să lucrez la stația de benzină din sat, unde am activat timp de 15 ani”, povestește interlocutorul cu nostalgie și un zâmbet blând.
Agricultura, o altă pasiune a lui Mircea, l-a însoțit întreaga viață. După ce fiul său, Tiberie, a ajuns la vârsta maturității, cei doi au lucrat împreună pământul, iar acum, în locul lui, este nepotul Mario. Până acum doi ani, Mircea continua să contribuie la cultivarea pământului, demonstrând o îndrăzneală rar întâlnită la vârsta sa.
Una dintre marile iubiri ale vieții lui Mircea Țăpârdea a fost teatrul, o pasiune care l-a consacrat. „Când s-a înființat trupa de teatru la Satu Nou, am fost printre primii care au participat. Am activat timp de 20 de ani, iar în ultimii ani nu am mai luat roluri, ci m-am ocupat de regia tehnică, sunet și muzică. Așa cum spunea domnul Nicolae Polverejan, primul regizor al trupei noastre: «Cel care odată a simțit mirosul de machiaj, acela nu coboară ușor de pe scenă», iar acest lucru e cât se poate de adevărat”, reflectă Mircea. Teatrul a fost, pentru el, o adevărată a doua familie, un loc unde prietenii și colegii se simțeau ca acasă, iar atmosfera era una deosebită.
Virginia Puia
Articolul integral îl puteți citi în numărul 49 din 7 decembrie
