Mărioara Sârbu s-a născut la Uzdin pe 15 martie 1938. Deși părinții săi erau fermieri, aveau o mare dragoste pentru carte și pentru tot ceea ce privește tradițiile și obiceiurile românești. Mărioara a finalizat școala elementară în localitatea natală și a dorit să își continue educația. Cu toate acestea, părinții nu i-au permis să plece din sat, astfel că aspirațiile ei educative s-au oprit acolo. Această hotărâre a avut un impact profund asupra ei; se simțea ca și cum ar fi pierdut o parte esențială din viața sa. Cu toate acestea, a respectat decizia părinților și și-a îndeplinit cu sârguință rolurile de fiică, soție, noră și mamă, dar un gol persistent a rămas în sufletul ei.
Pe măsură ce viața mergea mai departe, s-a căsătorit și a privit-o pe soacra sa ca pe o a doua mamă. Relația dintre cele două a fost una armonioasă. Mărioara a avut întotdeauna o pasiune pentru scris, iar cei din jurul ei au recunoscut și respectat această dragoste. Chiar și bunica soțului, care inițial nu înțelegea pasiunea ei, s-a răzgândit după ce a ascultat-o citind o poezie dedicată prietenei sale, Anka Petrović, care a decedat prematur. După această experiență, bătrâna a spus: ,,Nu voi mai comenta niciodată și nu îți voi spune nimic, ori de câte ori te voi vedea cu un creion în mână.”
Sub mentoratul profesorilor săi, Gheorghe Lifa și Gheorghe Ionescu, Mărioara a descoperit pasiunea pentru scris. De la aceștia, a învățat nu doar limba română, ci și arta exprimării prin cuvinte. Destinul a făcut ca profesorul Ionescu să emigreze în America, dar înainte de plecare, i-a dat un sfat prețios: să își pună gândurile și sentimentele pe hârtie și să scrie despre satul ei natal. El simțea că într-o zi acele tradiții și amintiri ar putea dispărea, iar scrisul ar putea fi modul ei de a le păstra în viață.
,,Când ne-am stabilit în actuala noastră locuință, caietele mele erau într-un cufăr lăsat nesupravegheat în interior. Din păcate, au fost deteriorate de ploaie. Am avut mereu obiceiul de a scrie lucrările conform primelor mele impresii, fără a le revizui ulterior. Deși am pierdut documentele din acel cufăr și sunt de neînlocuit, pasiunea mea pentru scris a rămas neschimbată. Într-o zi, satul nostru a fost vizitat de o echipă de etnologi din România.
Prof. univ. dr. Laura SPĂRIOSU
Articolul integral îl puteți citi în numărul 35 din 2 septembrie
