Când pilotul a reușit în cele din urmă, din a treia încercare, să aterizeze pe micul aeroport „Ferit Melen” din Van, lacrimile au început să curgă pe obraji. Ceilalți pasageri mi-au spus că orașul este înconjurat de munți înalți și că aterizarea este riscantă mai ales atunci când plouă sau bate vântul.
Din Istanbul, cel mai vestic punct al Turciei, până la Van, aflat în extrema de al țării, călătoria cu avionul durează aproape două ore și jumătate, atât cât este nevoie pentru a străbate distanța de 1.600 de kilometri. Orașul Van este așezat confortabil pe malul estic al lacului cu același nume (Van Gölü), cu apă alcalină (bogată în carbonat de sodiu), iar localnicii îl consideră a fi o mare (Van Denizi). Acest lac, cel mai mare din Turcia, dar și unul dintre cele mai mari lacuri endoreice din lume (fără ieșire naturală), se află la 1.750 de metri altitudine și este înconjurat de munți înalți, cu vârfuri acoperite de zăpadă chiar și în luna iulie. În trecut, unul dintre cele trei mari lacuri ale Regatului Armenesc, a fost dintotdeauna cunoscut pentru frumusețea sa. Cei care au trăit aici spuneau: „Van în această viață, raiul în cea următoare”, făcând referire la măreția regiunii și la pământurile fertile care o înconjoară. Astăzi, majoritatea celor peste 300.000 de locuitori ai orașului sunt kurzi.
Localnicii se supără dacă numiți acest lac sărat și alcalin într-o discuție cu ei, căci pentru ei este infinit precum o mare – acoperă o suprafață de 3.713 kilometri pătrați, iar cea mai mare adâncime a sa ajunge la 457 de metri. Din păcate, locuitorii nu au prea mult folos de pe urma lacului din cauza salinității ridicate, astfel că apa nu este folosită nici pentru băut, nici pentru irigații. În lac trăiește o singură specie endemică de pește – inci kefali, asemănător cu plătica. Deși este un pește de apă dulce, pare că, de-a lungul timpului, s-a adaptat condițiilor speciale ale acestui mediu.
În lacul care are forma unui mare triunghi și care își schimbă culoarea în diverse nuanțe de albastru – cu excepția zonelor de lângă țărm, unde spuma provocată de carbonatul de sodiu îi dă o tentă albicioasă – se află patru insule mai mici (Akdamar, Adir, Çarpanak și Kuș). Cea mai cunoscută dintre ele este insula Akdamar (Ahtamar), un adevărat giuvaier al lacului, datorită Bisericii Armenești a Sfintei Cruci, construită în anul 921. De la ghid am aflat că până în secolul al XI-lea a existat pe aceste meleaguri Regatul Armenesc Vaspurakan, care în limba armeană înseamnă „țara demnitarilor”. Pe insulă a locuit regele Gagik, cel care a ridicat această biserică lângă reședința sa de vară. În biserică erau păstrate fragmente din Sfânta Cruce (pe care a fost răstignit Iisus Hristos). Lăcașul a fost activ din secolul al X-lea până în secolul al XX-lea. După aceea, în jurul anului 1920, biserica a fost abandonată, pentru ca, cincizeci de ani mai târziu, să fie „redescoperită” de turiștii europeni. După ultima restaurare amplă din anul 2012, biserica a fost redeschisă pentru credincioși și turiști, ceea ce a permis vizitarea frescelor și reliefurilor bine conservate. Pe pereții exteriori, acestea ilustrează scene biblice. Interesantă este și povestea despre cum insula și-a primit numele.
Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 12 din 22 martie 2025
