Serbia
29
clear sky

VASKO POPA în lumea lui

Cred că ar trebui să încep de la întâlnirea pe care am avut-o, într-o seară de octombrie 1989 cu Vasko Popa. Cum Simeon Lăzăreanu şi cu mine ne-am întâlnit cu Vasko Popa şi am discutat despre literatura lui, despre scriitorii români de azi pe care îi citise, despre lumea de azi: şi, plimbându-ne prin oraş: ce se va întâmpla în România. Publicasem câteva studii despre Vasko în revista Lumina, condusă în acele vremuri de Simeon Lăzăreanu, citisem în Lumina, revista de la Panciova, articole despre poet şi despre prietenii săi. Despre invitaţii săi – cei mai de seamă poeţi din lume la Comuna literară din Vârşeţ. Fiindcă un prieten-poet din Statele Unite l-a tradus în engleză, a fost citit şi de Barack Obama, care a declarat că poetul lui preferat e Vasko Popa.

Vasko Popa sau Vasile Popa? Fără îndoială că există un moment de rupere pe care trebuie să-l privim cu toată seriozitatea. Să fi fost scurta perioadă de la Viena în care încerca, precum Eminescu, să urmeze cursuri de egiptologie? Fără consecinţe în domeniul orientalisticii, învăţătura îl face pe Vasko Popa să înţeleagă rostul limbajului emblematic, capacitatea sugestivă a semnului, forţa hieroglifei de a sintetiza. Întoarcerea la un limbaj tradiţional care să fie, dintr-o dată, al noilor avangarde, dar şi al discursului regal-sacerdotal l-a încântat pe scriitor. Negreşit, încercarea de a descoperi altă Lume Perfectă îl duce către poezie. Sau, dacă e cazul să căutăm echivalenţe, către religia poeziei – religia cu subsoluri secrete, iniţiatice, a literaturii. Care e mai mult decât literatură. Aşa cum paşii către Utopia comunistă configurau un mental pregătit să inaugureze o nouă lume, o nouă religie, intrarea în literatură evocă ,,reciclarea“ valorilor sacre. În noua lume a lui Vasko Popa există un mysterium tremendum, un mysterium fascinans, o energeia care definesc, una lângă alta, una prin cealaltă, sacrul.

Regăsirea sacrului ar putea fi tema fundamentală a literaturii poetului Vasko Popa. Pierderea (în revoluţie, în opţiunea pentru comunism) şi regăsirea lui (prin poezie) ar defini demersul poetic din Scoarţa, din Câmpia neodihnei, din Ţara verticală, din Sarea lupilor. Importante, fiindcă lasă mai multe urme, sunt studiile de medicină de la Bucureşti – aşa zisele studii de medicină, care maschează, de fapt, o întâlnire: cea cu suprarealiştii români. Dacă, aşa cum spunea cu mândrie Andre Breton, centrul suprarealismului mondial se mutase la Bucureşti, întâlnirea nu putea fi decît salutară. La Bucureşti, tânărul Vasile Popa ajungea chiar în Centrul lumii.

La Bucureşti, Vasile Popa face joncţiunea cu ideile, obsesiile, preocupările unei generaţii tinere. Nu e o generaţie aculturală. Gellu Naum îl studiase pe Bachelard, Gherasim Luca, Paul Păun, Trost avea preocupări teoretice. Elaborau o ,,filozofie a avangardei marxiste”. Practica poetică angaja un intelect scormonitor, nu doar anticonformist. Suprarealiştii mai însemnau o invitaţie la o angajare intelectuală complexă. Nu trebuie, prin urmare, să înţelegem că scriitorul descoperă, la Bucureşti, doar avangarda. Îi regăseşte pe Tudor Arghezi, pe Ion Barbu, pe tinerii unei generaţii literare care formulau programe antitradiţionale. Pentru tânărul plecat din Vârşeţ, fascinaţia lui Arghezi şi a lui Ion Barbu trebuie legată de tentaţia revoluţiei, exprimată de Breton sau Naum, de Gherasim Luca sau de Paul Eluard.

Cornel UNGUREANU

Articolul integral îl puteți citi în numărul 24 din 15 iunie