Astăzi, când reperele tradiționale se estompează, păstrarea și prezentarea costumului popular primește o semnificație aparte – aceea de a ne ancora în identitate și în istoria vie a comunităților noastre. Portul popular nu este doar un element etnografic, ci o expresie vizuală a sufletului românesc, o formă tăcută, dar elocventă, prin care se manifestă iubirea față de frumos și respectul față de moștenirea lăsată de străbuni.
În acest context, povestea Doinei Barbu din Petrovasâla, născută în anul 1949, devine o fereastră către universul profund al portului popular petrovicean. Prin demersul său, ne întoarcem cu un veac, poate chiar două, în timp, pentru a descoperi straiele și obiceiurile celor care au trăit în Petrovasâla de odinioară – o localitate în care arta țesutului la război era mai mult decât o îndeletnicire: era o formă de viață.
De la dânsa aflăm că în serile lungi și geroase de iarnă, când lipsa radioului, a televiziunii sau a telefoanelor lăsa loc liniștii și introspecției, femeile satului își dedicau fiecare clipă războiului de țesut. Lumina slabă a lămpii cu apă sau a îrbului era martoră tăcută la nașterea unor adevărate opere de artă. Dacă treceai pe stradă, puteai auzi în surdină sunetul brăgliilor lovind ritmic – semn că în casă se țesea. Așa s-a născut, din răbdare și migală, unul dintre cele mai frumoase și bogate porturi populare din Banat.
Țesutul era o activitate de familie. De la semănatul cânepii și până la întinderea firelor în război, fiecare etapă presupunea efort comun, pricepere și răbdare. Cânepa era smulsă vara, pusă la uscat, dusă la murat la bara satului, apoi adusă din nou acasă și transformată în fuior. Din acest fuior se obțineau firele care dădeau naștere ponievelor de dricală, sacilor, țoalelor pentru cai sau pieselor vestimentare de sărbătoare.
Țesutul portului petrovicean era, de asemenea, un proces minuțios. Se foloseau fire de bumbac alb și colorat, lână răsucită, păr (cea mai fină parte a lânii), dar și fire de irimiz în nuanțe strălucitoare de roz sau galben. Îmbinările între fire nu erau întâmplătoare: dacă se folosea păr, acesta era completat de bumbac, iar florile se realizau din lână vopsită. Firele din bumbac, mai trainice dar mai predispuse la cărunțire, erau așezate în latul războiului, în timp ce pe lung se întindeau firele de păr. Între ele, cu migală, se țeseau motive florale de o frumusețe aparte.
Din mâinile harnice ale femeilor petrovicene au ieșit de-a lungul vremii: cotrințe, ponievi, cilimuri, șorțuri de irimiz, peșchire, brâuri, brăcire, straițe de nănaș – toate piese care astăzi spun povești despre dăruire, gust estetic și simț al comunității.
Teodora SMOLEAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 32 din 9 august 2025
