Opt decenii de viață și șase decenii de carieră reușită conturează portretul lui Živorad Žika Ajdačić (n. 1946), personalitate marcantă a vieții culturale și publice, a cărei activitate a lăsat o amprentă durabilă în teatrul, literatura și instituțiile culturale ale Serbiei.
Živorad Žika Ajdačić și-a început cariera profesională în 1967, imediat după finalizarea studiilor, afirmându-se ca artist independent. În 1983 a obținut statutul de artist remarcabil, fiind deopotrivă regizor, scenarist și dramaturg.
De-a lungul carierei, a semnat peste 300 de regii ale unor manifestări culturale importante și mai mult de 100 de scenarii difuzate pe numeroase posturi de radio și televiziune. Textele sale au apărut în reviste de prestigiu, iar activitatea sa include și roluri de recenzent și editor pentru numeroase volume de poezie și proză ale autorilor contemporani.
Este, de asemenea, autorul unor volume importante, precum „Apel za mir” (Apel pentru pace), „Pola veka sabora trubača” (O jumătate de secol a Festivalului Trompetiștilor), „Kulturna politika u tranziciji” (Politica culturală în tranziție), „Gledam vas iz drugog reda” (Vă privesc din al doilea rând), precum și al altor titluri.
Živorad Ajdačić a avut, de-a lungul unei îndelungate activități în plan social-politic și cultural, o serie de funcții importante: a fost deputat-delegat în Adunarea Republicii Serbia, președinte al Comisiei pentru știință, cultură și educație a aceleiași instituții, delegat și consilier în Adunarea orașului Belgrad, membru al prezidiului Uniunii Socialiste a Poporului Muncitor din Belgrad, președinte al Consiliului de Administrație al Teatrului de pe Terazije, precum și membru în consiliile de conducere ale Teatrului Zvezdara și Teatrului „Boško Buha”.
Este, totodată, unul dintre fondatorii și fost președinte al BELEF (Festivalul de Vară de la Belgrad), vicepreședinte al Asociației Dramaturgilor și, în prezent, ocupă funcția de secretar general al Comunității Cultural-Educative a Serbiei.
Este laureat al numeroaselor premii, precum: Premiul „Vukova nagrada”, „Zlatni beočug”, Premiul „Nušić”, Placheta Orașului Belgrad, Premiul „Kapetan Miša Anastasijević”, Crucea și medalia „Viteazului Fedorov” ale Ministerului Culturii din Rusia, Premiul „Andrić”.
În anul 2020, la Patriarhia Bisericii Ortodoxe Sârbe din Belgrad, Patriarhul sârb, Preafericirea Sa Irinej, l-a distins pe Živorad Žika Ajdačić cu înaltul Ordin al Sfântului Despot Stefan Lazarević, conferit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Anul acesta, a fost decorat cu Ordinul Sretenje, clasa a II-a, pentru merite deosebite în domeniul culturii și educației, din partea președintelui Republicii Serbia, Aleksandar Vučić.
Živorad Žika Ajdačić este membru al conducerii celor mai înalte foruri ale culturii sârbe, fiind, printre altele, membru al Comisiei pentru decorații din cadrul Cabinetului Președintelui Republicii Serbia.
Ultima zi a lunii aprilie petrecută la Belgrad m-a dus cu gândul la binecunoscuta melodie a renumitului interpret Zdravko Čolić, „April u Beogradu” („Aprilie în Belgrad”), dar și la întâlnirea pe care am avut-o cu Živorad Žika Ajdačić, în cafeneaua literară „Azbuka” (Alfabetul), din inima Belgradului, la Fundația „Vuk” (Vukova zadužbina), unde își are sediul Comunitatea Cultural-Educativă a Serbiei.
Discuția nu o puteam începe altfel decât prin adresarea întrebării:
Stimate domnule Ajdačić, despre dumneavoastră se spune că sunteți o legendă vie, o eminență a culturii sârbe. Cum trăiți și cum percepeți aceste afirmații?
Este firesc ca oricărui om să-i facă plăcere să fie caracterizat printr-un asemenea epitet, pentru că în fiecare domeniu există câte o legendă. Și în învățământ, și în cultură, și în sport se regăsesc astfel de repere, iar eu sunt mândru că de 60 de ani activez în cultură — ceea ce nu este deloc puțin. Opt decenii de viață și șase decenii de activitate reprezintă, pentru mine, un motiv real de mândrie.
Privind înapoi la începuturile carierei dumneavoastră din 1967, când ați debutat ca artist independent, ce ați evidenția ca fiind cele mai importante experiențe sau momente de cotitură, ce v-a influențat cel mai mult în formarea dumneavoastră ca artist – mediul, oamenii sau propriile trăiri – și cum ați descrie, în ansamblu, activitatea dumneavoastră de decenii în cultură, în care ați fost simultan creator, regizor și producător al numeroase proiecte muzical-scenice?
Începând din 1967 și de-a lungul carierei mele, am activat în perioade istorice foarte diferite, de la epoca lui Josip Broz Tito și fosta Iugoslavie până în prezent. Am trecut prin contexte politice și culturale aflate mereu în schimbare, în care cultura a însemnat atât provocări, cât și exigențe. Am făcut multe lucruri în cultură și dintr-un fel de ambiție interioară, dintr-o încăpățânare a mea. Pentru că mulți se temeau, mulți se întrebau ce ar trebui să facă, însă eu am avut norocul și acea intuiție că, în viață, atunci când nu știu ceva, știu pe cine să întreb. La noi există o mare problemă: oamenii cred că le știu pe toate, dar de fapt nu știu. Iar dacă ai impresia că le știi pe toate, atunci trebuie să înveți. Eu am avut onoarea de a cunoaște academicieni, profesori și mari personalități și de a le cere opinii, de a construi dialoguri pentru a ajunge la răspunsuri.
Toate aceste perioade au fost marcate de diverse conflicte, pentru că am fost nevoit să vorbesc și să acționez. M-am născut după război, iar în perioada de dezvoltare am avut onoarea de a fi deputat în Iugoslavia, apoi deputat în două mandate în Republica Serbia, președinte al Comisiei pentru știință, cultură și educație, consilier în Adunarea Orașului Belgrad și, în anii mai recenți, în cadrul municipiului Vračar din Belgrad. Toate aceste experiențe implică situații complexe.
Scriitorul nostru Branko Radičević, trecut în nefiinţă, Puriša Đorđević și profesorul Stojić m-au chemat la o discuție și mi-au spus că trebuie să mă ocup de Sărbătoarea Trompetiștilor de la Guča. Eu sunt din acele locuri, născut în Dragačevo. Prima mea reacție a fost că pot să ajut, dar ei au insistat că trebuie să mă implic direct în organizare. Asta se întâmpla în 1967. Am început să lucrez la Guča cu o nouă structură, alături de prezentatorul devenit o legendă vie, Svetislav Vuković (răposat), și am format juriul din profesori de marcă din fosta Iugoslavie. Am organizat numeroase manifestări culturale împreună cu reprezentanţi din multe țări: Italia, Grecia, Rusia, Elveția, Germania și Franța. La un moment dat, am fost desemnat din partea Iugoslaviei membru al unei organizații internaționale a manifestărilor culturale, cu rolul de a valida și integra diverse evenimente în cadrul unor structuri mondiale. Pentru mine, o satisfacție deosebită a fost faptul că din Iugoslavia existau două propuneri importante: Festivalul de Vară de la Dubrovnik și Sărbătoarea Trompetiștilor de la Guča, datorită specificului său unic.
Cum a evoluat activitatea dumneavoastră în anii următori, după experiența de la Guča, și cum s-au conturat proiectele culturale de amploare pe care le-ați coordonat ulterior în Belgrad și în alte orașe?
Au urmat apoi diverse programe și manifestări: „Zilele orașului Čačak”, eveniment care dura șapte zile. După ce am ajuns la Belgrad, am început colaborarea cu radioul și televiziunea, iar ceea ce a rămas ca reper istoric sunt „Zilele Belgradului”. Acea manifestare dura 30 de zile și includea și perioada Anului Nou. Programele se desfășurau în patru puncte ale orașului: în Piața Slavija, în Piața Republicii, la capătul străzii Knez Mihailova, precum și un program itinerant, care își schimba constant locația. În acel context, am avut curajul, în acord cu Biserica Ortodoxă Sârbă, să aducem Badnjakul în Piața Republicii — lucru pe care l-am și realizat. Patriarhul a venit, a deschis evenimentul și și-a exprimat recunoștința, pentru că era pentru prima dată în istorie când se întâmpla acest lucru, în 1984, în perioada comunismului. Atunci dețineam funcția de vicepreședinte al Consiliului Municipal al Belgradului, responsabil pentru cultură, și chiar s-a propus schimbarea mea din funcție. Președintele Comitetului orășenesc al Partidului Comunist era Slobodan Milošević. Propunerea a ajuns la el, însă a rupt-o și nu a dorit nici măcar să o ia în discuție. A existat totuși o anumită înțelegere. Nu ascund faptul că am devenit comunist încă din liceu, la Čačak. Toți elevii cu succes eminent am primit carnete de partid și o garoafă — fără ca cineva să ne întrebe dacă dorim sau nu acest lucru.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul din 9 mai 2026
